Interviu
Fotografii: Mircea Popa

Prin copil putem să atingem ceea ce este de neatins

Dumitru Manolache, 01 Iunie 2016

„Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă, proaspătă şi uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează să ne mai mire”, spunea Eugen Ionescu, definind astfel partea cea mai curată din viața omului. Astăzi este Ziua Copilului. De aceea am ales să purtăm un dialog despre copii și copilărie cu scriitoarea Passionaria Stoicescu, această mare doamnă a literaturii pentru cei mici, care nu contenește să se mire de „lumea de miracole și de uimire a creației scăldate în lumină”.

Stimată doamnă, cum definește poeta copiilor copilăria?

Copilăria este o stare de grație care, din fericire, sau din nefericire, ne marchează pe viață. Cei care au avut parte de copilării fericite sunt oameni împliniți, care își găsesc cu brio rostul în lume. Cei care nu au avut o copilărie fericită, cu traume, sunt marcați pentru totdeauna. Sigur că noi ne dorim ca pruncii noștri să aibă o copilărie fericită. Din păcate, lumea s‑a tulburat. Astăzi, copilăria și‑a scurtat perioada ei de grație. Copiii sunt năpădiți de un noian de informații care îi maturizează prea devreme și nu‑i lasă să‑și desăvârșească inocența, puterea și forța de a se copilări până mai târziu. Intră în viața matură mult, mult prea devreme.

Și, cu toate acestea, doamna Stoicescu, privind ochii copiilor, ei „spun” mult mai mult decât putem noi, oamenii maturi, înțelege...

Ochii copiilor exprimă, înainte de toate, încredere. Dorință de ocrotire. Dorință de pace, de bunăstare și de iubire. Dar nu totdeauna au parte de acestea. Eu pot să spun că am scris pentru copii nu doar pentru că sunt învățător, nu doar pentru că mi‑am desăvârșit studiile pedagogice și pe cele filologice și nu doar pentru că am fost toată viața mea redactor de carte și învățător pentru cărțile altora, ci pentru că am fost un copil rănit în copilăria lui. Părinții mei s‑au despărțit când nu aveam nici cinci ani. Și lucrul acesta m‑a marcat. Într‑o poezie pentru cei mari, eu spun: Sub lovitură bradul are har/ Să‑și liniștească rana‑n chihlimbar.

Rana mea a fost despărțirea părinților, iar chihlimbarul cu care mi‑am ogoit‑o a fost dorința ca acei copii‑elevi care au fost alături de mine, acei copii care au fost autori, să nu sufere ce am suferit eu. De aceea am scris cu tot sufletul meu. Și‑I mulțumesc lui Dumnezeu că acum, la 70 de ani, continui să mă socotesc un copil bătrân, dar un copil...

Revenind la copiii de astăzi, ce le prisosește și ce le lipsește lor?

Copiilor de astăzi cred că le prisosește în primul rând o stare materială prosperă, pe care copiii altor vremuri nu o aveau. Din pricina asta nu știu nici măcar să o prețuiască. Nici să o folosească cu măsură. Le prisosesc cunoștințele, care au partea lor bună, dar și partea proastă, pentru că îi năpădesc și îi obosesc. Iar cei care sunt în măsură să trieze ce este necesar din aceste cu­noș­tințe nu o fac cu înțelepciune. Spun asta ca un fost cadru didactic. Situația de nestabilitate culturală, politică, materială îi lovește. Copiii de astăzi nu au certitudini. Sunt niște copii grăbiți, pentru că nu știu ce le aduce ziua de mâine. Și, atunci, spun așa, cu lăcomie: Acum! Acum să prindem clipa! Acum să trăim! Acum să facem toate prostiile! Iar cu lucrurile bune nu se grăbesc. Ceea ce este o mare durere și o mare greșeală. Sunt niște copii care se grăbesc să‑și piardă cât mai repede copilăria. Ca redactor de carte, am cunoscut multe cazuri de copii care s‑au grăbit fără să aibă fundamentul necesar. De pildă, un copil în clasa a IV‑a, pentru că părinții sunt convinși că este genial și au bani, îi scot la o editură particulară o carte. Acest copil se va împopoțona cu un succes fals și nu se va mai pregăti. I se va părea că asta este tot ce poate atinge. Iar la un moment dat este posibil ca nici măcar bacalaureatul să nu fie capabil să și‑l dea.

„Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile”, spunea cu două secole în urmă gânditorul american Henry Ward Beecher. Vă rog să comentați acest aforism.

Copiii au mâinile curate. Nu au apucat să facă ticăloșii cu ele. Să fure! Să omoare! De aceea putem noi să atingem cerurile cu mâinile lor. Prin copil, putem să atingem ceea ce este de neatins. Adică pe Dumnezeu. Dar eu vreau să vă dau o altă definiție, pe cea a lui Hugo, care spune așa: De atunci iubesc copiii./ Iubind copilăria cu tot ce are într‑însa mai sfânt decât am eu./ Copilul e iubire și‑ncredere mereu./ Și singura ființă pe lumea asta‑n care,/ Necunoscând ce‑i ura e mic și, totuși, mare...

Doamna Stoicescu, mai avem putere să ne iubim cu adevărat unii pe alții, să ne iubim copiii? Sau trecem, și noi, așa cum spuneați la început, cu viteză prin viața aceasta?

Putere avem. Dar, din păcate, ritmul impus de societatea în care trăim ne împinge uneori spre această lipsă de... putere.

Cu dumneavoastră doresc să închei totuși acest dialog un pic mai optimist, cu gândul la ziua de azi: Ziua Copilului. De aceea vă rog să spuneți câteva versuri care să reflecte acest lucru.

Vă spun niște versuri pe care le‑am scris și care au fost folosite de o colegă de profesie, necunoscută, care le‑a pus într‑o melodie: Un copil e rodul sfânt./ Rodul vieții pe pământ./ Cu iubire naști în lume,/ Cu iubire îi dai nume,/ Cu iubire și căldură,/ După a soarelui făptură.

Doamnă Stoicescu, vă mulțu­mesc mult și vă doresc să nu încetați niciodată să vă mirați.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!