An omagial
„Prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu”

„Prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu”

Pr. Adrian Agachi, 16 Martie 2017

Din punct de vedere bisericesc, secolul al VIII‑lea și secolul al XVI‑lea au în comun un aspect interesant: susținerea ideii că, de vreme ce în Vechiul Testament nu se găsește nici o referire la cinstirea icoanelor, atunci acestea nu sunt nimic altceva decât un fel de idoli „camu­flați”, care trebuie respinși. Argumentația principalilor artizani ai ereziei iconoclaste, atât împărați bizantini, cât și unii clerici lipsiți de discernământ, se împletește peste opt veacuri cu cea a principalilor promotori ai mișcării protestante. Cu toate acestea, Sfinții Părinți și textele liturgice contrazic această opinie eronată.

Una dintre scrierile bisericești care a precedat cu câteva decenii controversa iconoclastă a fost cea a Episcopului Leontie al Neapolisului, cunoscut și ca „Leontie al Ciprului”. Lucrarea intitulată „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților” nu ni s‑a păstrat decât fragmentar, o bună parte din argumentele aduse în favoarea icoanelor fiind reluate de Sfântul Ioan Damaschin în florilegiile patristice care însoțesc „Cele trei tratate împotriva iconoclaștilor” care poartă semnătura sa. Așadar, Leontie al Ciprului face o radiografie amplă a prefigurărilor sfintelor icoane în Vechiul Testament atunci când afirmă următoarele: „Ai avut și tu multe și diferite icoane și semne spre aducerea‑aminte a lui Dumnezeu, înainte de a fi lipsit de ele din pricina ignoranței tale, adică: toiagul lui Moise, tablele scrise de Dumnezeu, rugul plin de rouă, care nu ardea, piatra seacă îmbelșugată în apă, chivotul purtător de mană, jertfelnicul plin de foc dumnezeiesc, placa de metal cu numele lui Dumnezeu, efodul, care arăta pe Dumnezeu, cortul umbrit de Dumnezeu. Dar dacă tu cinsteai toate acestea zi și noapte spunând: «Slavă Ție, Celui care ești singurul Dumnezeu atotputernic, Care ai făcut minuni în Israel, prin toate acestea» (II Paralipomena 6, 4); dacă tu, prin toate aceste lucruri, poruncite de Lege, pe care le‑ai avut altădată, te închinai lui Dumnezeu, căzând la pământ, înțelege că prin icoane se aduce închinăciune lui Dumnezeu” (Leontie al Ciprului, „Contra iudeilor, despre închinarea la Crucea lui Hristos, la icoanele sfinților, a unora către alții și despre moaștele sfinților”, apud Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane. Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad., introd. și note de pr. Dumitru Fecioru, București, EIBMBOR, 1998, pp. 81‑82). Dintre toate prefigurările cinstitelor icoane pe care le putem recu­noaște în scrierile vetero‑testamentare, apar mai clar trei: chivotul, tablele Legii Vechi și cortul mărturiei. Acestea trei corespund, în ordine, în prezent: chivotului cu Sfintele Taine, Sfintei Evanghelii, respectiv locașului de cult în care aducem slavă lui Dumnezeu. Toate acestea din urmă sunt însoțite de icoane sau reprezentări de imagini. Orice sfânt chivot păstrează imagini sculptate, orice Sfântă Evanghelie este împodobită cu imagini pe care le cinstim prin sărutare, fie în exterior, fie în interior. De asemenea, locașul de cult, asemenea cortului mărturiei din Vechiul Testament, este împodobit și el cu „îmbrăcămintea” picturii bisericești. Cortul mărturiei era împodobit cu diferite culori și chipuri de heruvimi,  așa cum ne mărturisesc cărțile sfinte ale Vechiului Testament, în special Ieșirea și Leviticul. Prin urmare, cum nu ne descoperă Vechiul Testament prin aceste obiecte de cult o prefigurare a cinstirii icoanelor?

Mărturia liturgică

În Molitfelnic regăsim rugăciuni care privesc sfințirea icoanelor creștine. Într‑una dintre aceste rugăciuni foarte frumoase și expresive regăsim următoarea mențiune la prefigurările icoanelor în Vechiul Testament: „Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părin­ților noștri, Cel ce, voind să scapi pe poporul Tău, pe Israel, din înșelăciunea slujirii idolești și să‑l ai pururi neabătut în cunoașterea și slujirea Ta, Unul adevăratul Dumnezeu, cu îngrozire l‑ai oprit să nu‑și facă lui chip și asemănare potrivnică Ție, adevăratului Dumnezeu, la care să se închine și să slujească ca lui Dumnezeu; și iarăși ai poruncit prin Moise să se pună în cortul Legii Tale celei dintâi asemănări și chipuri, adică doi heruvimi de aur pe chivotul mărturiei și doi la colțurile curățitorului, iar pe catapeteasmă, mulțime de heruvimi cusuți, prin care să se slăvească nu numele dumnezeilor celor mincinoși și străini, ci numele cel de mare cuviință și prea­sfânt al Tău, Unul adevărat Dumnezeu; apoi prin Solomon ai pus în altar doi heruvimi de lemn de chiparos ferecați cu aur; și ai poruncit ca chivotul în care erau tablele cele de piatră, năstrapa de aur și toiagul lui Aaron, care arătau petrecerea Ta acolo cu oamenii și pomenirea slăvitelor Tale minuni și binefaceri, să se cinstească cu frică, cu cutremur și cu închinăciune cuvenită lui Dumnezeu și să se facă tămâieri și rugăciuni înaintea lor; iar cinstea aceea ai primit‑o cu îndurare, ca și cum ar fi fost adusă Ție Însuți” („Rânduiala sfințirii icoanelor Domnului nostru Iisus Hristos și ale praznicelor împărătești”, în: Molitfelnic, București, EIBMBOR, 2013, p. 664). Deci, pe de o parte, rugăciunea atestă foarte clar că idolii au fost osândiți de legea dumnezeiască a Vechiului Testament, fapt pe care și Biserica îl mărtu­ri­sește și îl păzește până în prezent. Cu toate acestea, există o linie de demarcație foarte clară între idolii păgânești și cortul mărturiei, chivotul legii sau asemănările și chipurile heruvimilor care împodobeau cortul mărturiei sau Templul Domnului din Ierusalim. Acestora puteau să li se aducă „tămâieri și rugăciuni”, iar aceste două gesturi să fie privite nu drept un scop în sine față de acele asemănări și reprezentări, ci drept o slăvire a lui Dumnezeu Cel necreat și nevăzut. Prin urmare, dacă aceste „tămâieri și rugăciuni” erau bineprimite în fața Domnului și nu erau osândite asemenea celor făcute în fața idolilor păgâni, atunci este cât se poate de clar că și închinarea și cinstirea sfintelor icoane, prin corespon­dență duhovnicească, sunt la fel de bineprimite de Bunul Dumnezeu. În acest sens, însăși Legea Veche ne arată, într‑un mod cât se poate de clar, că idolul și icoana nu numai că nu sunt același lucru, dar nu au, de fapt, nimic în comun. Icoana nu este nimic altceva decât urmașa chivotului legii, a cortului mărturiei și a reprezentărilor heruvimilor din Templul Domnului, toate acestea alcătuind frumoase prefigurări a ceea ce urma să vină, și anume reprezentarea chipului lui Dumnezeu întrupat, a Maicii Sale și a sfinților Bisericii. Prin urmare, privind astfel istoria mântuirii noastre, ne putem pune între­barea logică dacă atât icono­claștii, cât și primii reprezentanți ai comunităților protestante au citit vreodată Vechiul Testament altfel decât în literă, pentru că „Duhul” în mod sigur le‑a rămas străin. Dar despre aceasta vom mai vorbi și în materialul următor, dedicat tot acestei teme.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!