Principatele Române, în paşi de vals

Ion Mitican, 08 Ianuarie 2008

Iarna strămoşilor era, de obicei, sezonul veseliei, al petrecerilor, al bunei dispoziţii. După Sfântul Nicolae, Crăciun şi Bobotează, venea patronul Ionilor şi începea cu sârg carnavalul, în veselia spectacolelor teatrale, a soarelelor (seratelor dansante), a balurilor şi a concertelor. Începute adesea la Crăciun, petrecerile bucurau suflarea marilor oraşe tot timpul câşlegilor (perioada dintre două posturi, când se mânca de frupt), până la Lăsatul secului de carne, în ajunul Postului Mare (anul acesta la 2 martie).

Se serba cu multă veselie în toată Europa, mare amploare având Carnavalul de la Veneţia, unde avea loc, ca şi acum, un adevărat festival al veseliei, cu parade ale costumelor, piese de teatru, gondole şi muzică la tot pasul. Începuturile acestuia se socotesc a fi prin anii 1100, fiind considerat un ecou al saturnaliilor latine şi serbărilor dionisiace, care aveau loc cu prilejul trecerii de la iarnă la primăvară. Exista şi zicala „Semel in anno licet insanire“ („o dată pe an este permis să înnebuneşti“), ceea ce dădea motivaţie adepţilor săi ca, o dată pe an, să trăiască altfel decât în restul zilelor.

Plăcerile modului de trai occidental pătrunzând şi în Principate la începutul secolului al XlX-lea, balurile şi soarelele luau locul jocurilor şi horelor din câşlegile strămoşeşti, intrând vertiginos în viaţa capitalelor Bucureşti şi Iaşi şi întrecându-se în bogăţie şi strălucire. Găzduite la început de marile saloane boiereşti, soarelele şi balurile erau aşteptate cu nerăbdare de tineri ca şi de vârstnici, primii dorind să danseze şi să se cunoască, iar părinţii să pună la cale încuscriri şi căsătoria odraslelor.

Fiind evenimente de seamă în viaţa oraşelor lipsite de alte distracţii, erau pregătite cu mare dichis, duducile şi duducuţele procurându-şi ţinute speciale şi giuvaiere scumpe.

Cu timpul, balurile simple au devenit o tradiţie în virtutea căreia fiecare salon boieresc respectabil trebuia să fie, măcar o dată pe an, gazda unei asemenea sindrofii. Preluate şi de marile hanuri sau hoteluri, balurile au ajuns să fie petreceri populare, la ele având acces orice muritor care plătea intrarea.

La palatul Şuţu venea şi familia regală

La Bucureşti, baluri strălucitoare organizau marile familii Şuţu, Bibescu, Ştirbei. Balul familiei Şuţu, fiind mai select şi mai bogat decât altele, era onorat şi de familia regală, nelipsită la petrecerea din 30 ianuarie, prilejuită de aniversarea lui Grigore Şuţu. Mari baluri se dădeau şi la Palatul regal, cu sumedenie de invitaţi, între care şi tineri ofiţeri, anume poftiţi pentru a dansa doamnele, în timp ce soţii jucau cărţi, tăifăsuiau sau puneau ţara la cale.

La Iaşi organizau asemenea petreceri familiie Rosetti, Roznovanu, Cantacuzino, Mavrocordat, Catargiu. Se dansa liniştitul menuet plin de graţie, cadrilul cu tempo lent, după care, pe la mijlocul nopţii, urma un supeu şi cotillionul, cu ritm de marş, deschis de un grup de talentaţi dansatori. Femeile purtau rochii lungi şi bogate, cu mănuşi de seară şi pălării cât roata carului, iar bărbaţii frac sau redingotă, cu cilindru şi perle la cravată. Nerăbdători, tinerii aşteptau comanda marjodomului balului - „Toţi la vals!“ - pentru a porni cu partenerele emoţionate într-un sublim zbor sideral.

Se dansau cu nespusă încântare valsurile renumiţilor compozitori Johann Strauss-tatăl (1804-1849) şi fiul (1825-1899). Primul, împreună cu prietenul său, Joseph Lanner (1801-1843), a fost cel care a înaripat vechiul dans popular german, cunoscut pe la 1787 (când a apărut pe scena Operei vieneze). Antrenant, vioi şi cuceritor, valsul lor, cu piruete largi şi unduioase, transforma perechile îmbrăţişate într-un tot unitar, cu acelaşi suflu, paşi, ritm şi gândire. Cu toată opunerea unor instituţii şi condamnarea unor soţi, care îl socoteau indecent, valsul a devenit cel mai popular dans al tinerilor din toate straturile sociale. S-au înfiinţat săli populare de dans, pătrunzând în cele mai elegante saloane şi devenind plăcerea regilor, a reginelor şi a tinerelor mirese.

„Regele valsului vienez“

După moartea lui Lanner, în 1843, Johann Strauss a rămas „regele valsului vienez“, dar nu pentru multă vreme, căci avea să-i ia locul talentatul său fiu mai mare, Johann Strauss junior, care şi-a arătat talentul încă de la 16 ani, şi care, la 19 ani, avea orchestră proprie, adulată de vienezi, dar neagreată de părintele care-şi simţea primejduit succesul.

Din acest motiv, în vremea revoluţiei vieneze de la 1846, tatăl se găsea în tabăra, hulită, imperială, iar feciorul în aceea revoluţionară, cântând celor de pe baricade. După înfrângerea tinerilor revoluţionari, părintele compunea celebrul „Marş al lui Radetzsky“. Neînvins în arta sa, feciorul scria „Marşul Revoluţiei“ şi alte vreo 150 de piese, dintre care unele capodopere muzicale: „Dunărea albastră“ (1867), „Sânge vienez“, „Viaţă de artist“, „Vals imperial“, „Povestiri din pădurea vieneză“. La ele adăuga un grup de vreo 16 operete, ca „Liliacul“, „O noapte în Veneţia“, „Voievodul ţiganilor“, „Sânge vienez“ şi altele, prezente pe toate scenele lumii şi la curţile imperiale sau regale.

Iubindu-şi părintele şi înstrăinat de familie, Strauss-fiul obişnuia să-şi înceapă concertele cu tulburătoarea invitaţie la vals „Loreley“, compusă de acesta în anii tinereţii.

Bolnav, părintele avea să se piardă la doar 45 de ani, admirând în tăcere creaţiile feciorului căruia i-a revenit pe drept titlul de „rege al valsurilor vieneze“.

Împreună, tatăl şi fiul au lăsat posterităţii peste 300 de valsuri, plus o sumedenie polci, galopuri şi marşuri, completate cu lucrările fraţilor mai mici, Eduard şi Ioseph.

Balurile „măscuite“

Apărând teatrele în Iaşi şi Bucureşti, în perioada anilor 1830, balurile au devenit mai populare şi au început să fie organizate în marile săli de spectacole, anunţate de gazetele vremii „Curierul românesc“ (1829-1848) al lui I. H. Rădulescu, la Bucureşti, şi „Albina românească“ (1829-1849) a lui Gh. Asachi, la Iaşi.

Cum începuseră a avea căutare şi balurile mascate, ca la Viena şi Paris, trupele teatrelor organizau cu succes şi asemene sindrofii, căci, pe lângă sală şi orchestră, puteau oferi şi costume pentru „măscuirea“ participanţilor. Astfel, balurile mascate sau „măscuite“ au devenit o atracţie, târgurile umplându-se de meşteri croitori şi croitorese pentru costume de bal mascat, după moda de la Viena şi Paris.

Din acest motiv, în majoritatea contractelor pe care le semnau conducătorii trupelor teatrale cu autorităţile orăşeneşti aceştia cereau şi privilegiul organizării balurilor „măscuite“, care reprezentau o „bogăţie“ pentru sărăcia actorilor, căci participanţii plăteau o taxă de intrare şi alta pentru închirierea costumelor.

Un astfel de „privilegiu“ apare şi în contractul trupei actorilor francezi Ioseph şi Baptiste Fouraux, care au transformat casa agăi Costache Talpan din Iaşi în Teatru de varietăţi, în 1832. Încântată, gazeta „Albina românească“ din 19 februarie 1833 scria: „În mijlocul unui carnaval (câşlegi) atât de vioi, teatrul are rol de seamă“, iar gazeta din 29 ianuarie 1835 menţiona că „adunările la curte, teatrul şi balurile măscuite cuprind mai toate sările săptămânii.“ Potrivit aceleiaşi publicaţii, prin februarie 1836, balurile mascate erau foarte căutate, „observându-se un mare lux de costume.“

La Iaşi, mai avea privilegiul organizării balurilor mascate renumitul „Otel San Petersburg“, iar la Bucureşti, marele han „Manuc“, existent de prin 1816 şi care a devenit, peste ani, „otelul Dacia“. Aici, prin 1878, dădea spectacole vestitul actor I. D. Ionescu, de trei ori pe săptămână organizându-se baluri mascate, orchestra fiind condusă de violonistului Ludovic Wiest.

La Bucureşti, baluri mascate se mai organizau în sălile teatrale Bossel, Slătineanu, Momolo (unde a cântat Franz Liszt ) şi la Teatrul Naţional, după inaugurarea sa în 1852, iar la Iaşi, în sala Teatrului de varietăţi, deschis în decembrie 1832, şi în sala Teatrului Naţional de pe Copou, inaugurat în decembrie 1846. De asemenea, se făceau baluri bogate în sălile societăţii Jockey-Club din Bucureşti şi Iaşi (1870).

Balurile carnavalului fiind o mare atracţie, ieşenii şi bucureştenii se vizitau reciproc. După introducerea trenurilor (1870), apăruseră firme care organizau voiajuri în cele două capitale, ba şi la Viena sau la Paris, pentru premiere teatrale.

Baluri în ţinute istorice

Uneori, costumele de la baluri erau specifice unei anumite epoci, bunăoară erau de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea sau al XVI-lea, cucoanele întrecându-se să redea viaţă unor mari personalităţi ca Maria Antoaneta sau doamna de Pompadour.

Sala societăţii austro-germane de gimnastică „Turn Verein“, din strada Arcu, şi sala Societăţii de Gimnastică „Sport şi Muzică“, înfiinţată de un grup de profesori în fostul atelier al Şcolii de Arte (1903), se întreceau în asemenea baluri populare cu subiecte istorice. Erau adresate tuturor tinerilor şi erau deschise de un profesor care prezenta contextul istoric. În uriaşa încăpere devenită, de pildă, salon medieval, participanţii purtau elegante costume de epocă - proprii sau închiriate din garderobă - se sileau să intre în rolul eroilor prezentaţi de orator şi de actorii împrăştiaţi printre dansatori.

Societatea germană avea predilecţie pentru spectacole inspirate de la curtea din Viena sau Berlin, iar societatea profesorilor pentru cele inspirate de curţile domneşti din Bucureşti şi Iaşi.

A rămas în memoria Iaşilor balul unui carnaval de prin 1905 cu tema „Unirea din 1859“, când în sală au apărut mai mulţi Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Al. Ioan Cuza, Lascăr Catargi, toţi întrecându-se să fie cât mai naturali, unii chiar cuvântând. Pe lângă ei foiau o sumedenie de figuri asemănătoare cu Elena Cuza, Maria Obrenovici şi alte neveste de înalţi dregători, ce se mai luau şi la harţă şi printre care se plimbau, plini de gravitate, feluriţi prinţi şi principese.

În zilele cu baluri costumate la „Sport şi Muzică“, străzile Iaşilor erau invadate de rochii malacof, crinoline, ştrasuri (imitaţii de pietre preţioase din sticlă), coafuri extravagante, mantile şi tot felul de măşti privite cu admiraţie de trecători. Tinerii care nu ştiau să danseze erau instruiţi pe loc, aşa încât fiecare participant să se poată distra la marea petrecere. Balurile Societăţii „Sport şi Muzică“, înfiinţată de profesorul universitar Paul Bujor pentru a dezvolta sportul, ajunseseră o şcoală a vieţii. Uneori, pe la mijlocul balului popular, întocmai ca la acele boiereşti, într-o sală alăturată se dădea şi câte un mic supeu cu preţ modic, pentru obişnuirea tinerilor din mahalale sordide cu viaţa civilizată.

Dansul care a schimbat moda

Binecunoscut în saloanele celor două Principate de prin anii 1820, valsul vienez prilejuia adevărate spectacole de măiestrie şi talent ale tinerilor, pe la 1848 fiind dansul cel mai iubit din saloanele bonjuriste. Indirect, valsul a contribuit şi la schimbarea modei, femeile părăsind rochiile grele, cu fire scumpe, cât şi acele cu câteva rânduri de jupe în formă triunghiulară, puse unele peste altele, pentru a le da volum, înlocuindu-le cu crinoline uşoare şi suple ca un clopot, înfoiate, la început, pe un jupon rigid, ţesut cu urzeală din păr de coadă de cal (1839), şi apoi pe balene sau schelet din cercuri fine din oţel, prinse de o centură (1856). Moda progresând, s-a trecut la rochia cu turnură, ce avea partea din faţă normală, fără nici o adăugire şi doar partea dorsală bombată (1860).

Carnavalul a inspirat nenumărate opere literare şi muzicale

Obiceiul carnavalului, ajuns şi în Ţările române din secolul al XIX-lea, s-a transformat, cu timpul, într-o petrecere populară zgomotoasă şi veselă, ce cuprindea mase mari de orăşeni şi i-a inspirat lui I. L. Caragiale (1885) spumoasa comedie în trei acte „D-ale Carnavalului“, cu Nae Grimea, Mache Razachescu zis Crăcănel, Iancu Pampon, Miţa Baston, Didina Mazu, Iordache şi alţi petrecăreţi ai unui bal mascat. Mai înainte, pe aceeaşi temă, prezentă în multe pagini literare sau de dramaturgie, Vasile Alecsandri scrisese piesa „Iaşii în Carnaval“ sau „Un complot închipuit“, prezentată în premieră sâmbătă, 22 decembrie 1845, când sala a fremătat de larma mascaţilor, păpuşarilor, lăutarilor ce cântau pe străzi şi jucau la balul „masche“ al carnavalului de pe scenă. Spectacolul s-a terminat în veselie, lumea fredonând cupletele actorilor cu „cea mai mare mulţumire“ („Albina românească“, 30 decembrie 1845).

Subiectul carnavalului fiind atrăgător, Vasile Alecsandri l-a reluat şi în comedia cu cântece „Chiriţa în Iaşi“ sau „Două fete ş-o neneacă“ (1850), cu isprăvi ale cucoanei Chriţa, nevasta cuconului Grigori Bârzoi, din Bârzoieni. Cei doi veniseră la Iaşi să petreacă câşlegile - carnavalul - cu speranţa că se vor „cotorosî“ de cele două fete, Aristiţa şi Calipsiţa, găsindu-le câte un bărbat. „Fetele ciripeau franţuzeşte şi ştiau dansurile timpului: cadrilul, mazurca, polca. Participau la petreceri şi baluri, unul fiind către finele câşlegilor dat de cucoana Nastasia, spre care mergeau cântând: «Adio!, În astă seară/ Vom veni cu toţi la bal,/ Să-ngropăm în vesălie/ Acest vesăl Carnaval»“.

Şi Giuseppe Verdi prezintă un bal mascat tulburător în opera „Bal Mascat“, ce se încheia cu tragedia uciderii eroului principal de către rivalul său. Johann Strauss a compus „Carnavalul la Roma“ (1873).

Apropiat de temă, Duliu Zamfirescu a scris versurile „La bal mascat“, în finalul cărora arăta decepţia întâlnirii cu zâna tinereţii sale, ascunsă sub o mască, care la descoperire arăta o figură răvăşită de nemiloasa trecere a vremii (1881). La rândul său, Ionel Teodoreanu a publicat, prin 1929, romanul „Bal mascat“.

Balurile fiind prilejuri de petrecere, dans, cunoaştere manierată între tineri şi educaţie pentru comportamentul civilizat în societate ar avea probabil destui iubitori şi în zilele noastre. Carnavalul reprezintă o atracţie turistică a multor oraşe de pe glob şi se poate organiza cu uşurinţă şi la noi, reluând tradiţia strămoşilor. Fanfara de la „Zece Prăjini“ a şi plecat la Veneţia, invitată pentru delectarea turiştilor în avansul Carnavalului.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!