Documentar
Printre ruinele primei Curţi Domneşti a Capitalei

Printre ruinele primei Curţi Domneşti a Capitalei

Raluca Brodner, 23 Septembrie 2009

Palatul Voievodal sau Curtea Domnească este cel mai vechi monument feudal din Bucureşti. Acest ansamblu a fost, timp de peste două secole, reşedinţa domnitorilor munteni, în paralel, până la 1660, cu vechea Capitală, Târgovişte. În timp, cetatea cunoaşte atât mărirea, cât şi decăderea. De la rangul de reşedinţă domnească cade brusc în degradare, din cauza incendiilor, cutremurelor, inundaţiilor, molimelor, războaielor şi expediţiilor de pradă. Mai mult, după incendiul din 1718 şi cutremurul din 1738, Palatul a devenit nefuncţional, iar astăzi este sit arheologic protejat, aflat în proces de restaurare.

Strada Franceză din centrul istoric, în apropierea a ceea ce a fost odată Curtea Domnească a Bucureştiului, e locul preferat al cerşetorilor bătrâni, ciungi, şchiopi sau orbi. Au îmbătrânit la fel ca zidurile pe care le sprijină, de dimineaţă până seara, fie ploaie, fie soare. Nimeni şi nimic nu-i mai urneşte din locul lor, nici măcar… Ţepeş, a cărui statuie se află în curtea Palatului Voievodal, printre ruine.

„Unde eşti tu, Ţepeş Doamne?“

Împrejmuite astăzi de un gard înalt de fier, peste care unii trecători îşi mai aruncă privirea curioşi şi se întreabă retoric „Unde eşti tu, Ţepeş Doamne?“, la vederea statuii domnitorului, ruinele au povestea lor. Care începe, firesc, cu primele ziduri. Din cărămidă. Construite în vremea lui Mircea cel Bătrân, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi prevăzute cu un şanţ de apărare.

Ulterior, în anii 1458-1459, Vlad Ţepeş ridică o cetate din cărămidă de circa 160 de metri pătraţi, pe care o „încinge“ în exterior cu ziduri puternice din piatră.

Cercetători şi arheologi, precum Dumitru Almaş, Panait I. Panait, Grigore Ionescu sau O. N. Greceanu, care şi-au dedicat ani studierii istoriei Bucureştiului, au identificat această construcţie, situată pe malul Dâmboviţei, ca fiind prima cetate a Bucureştilor, căreia Ţepeş îi acordă rangul de reşedinţă domnească, cu rol de apărare. Totodată, aici se iau deciziile politice importante şi se concentrează viaţa economică a Capitalei, cu negustori şi meşteşugari care, după ocupaţiie lor sau după oraşele de unde aduceau mărfurile (Lipsca/Leipzig-Germania, Gabrovo-Bulgaria, Braşov), vor da numele uliţelor din această zonă centrală, protejată natural din trei părţi (sud, est, vest).

„Cetatea de scaun Dâmboviţa“

În timpul lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş, Bucureştiul devine Capitala stabilă a Ţării Româneşti, timp în care apar şi primele informaţii certe despre Curtea Domnească, numită într-o cronică a lui Ştefan cel Mare, de la Oligierd Gorka, „cetatea de scaun Dâmboviţa“.

Mircea Ciobanul (denumirea vine după îndeletnicirea de negustor de oi pe care a avut-o înainte de domnie), după 1550, face schimbări substanţiale, construind, practic, un nou palat voievodal cu pivniţe vaste, cu o suprafaţă de 25.000 metri pătraţi (cu tot cu anexe). Tot acum se construieşte şi Biserica „Buna Vestire“, care există şi astăzi.

Perimetrul noii construcţii era cuprins între Dâmboviţa şi Lipscani, artera comercială, de la sud la nord şi străzile Şelari/Smârdan - Bulevardul I. C. Brătianu, de la vest spre est.

După 1640, Matei Basarab impune refacerea Curţii Domneşti, care va fi împodobită cu frumoase picturi murale, coloane de piatră şi scări de marmură.

Mărire

Până la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, şi alţi domnitori - Grigore Ghica, Gheorghe Duca, Şerban Cantacuzino -, dar mai ales Constantin Brâncoveanu, au refăcut şi extins palatul voievodal, construindu-se alte clădiri pentru dregători, pentru slujitori şi oşteni, ateliere meşteşugăreşti, grajduri, puşcăria, gheţăria, o bisericuţă a palatului, chioşcuri, grădini.

Exista şi canalizare, un rezervor cu apă şi o baie turcească. Unii domni fanarioţi (perioada 1716-1821), mai ales cei din familiile Mavrocordat şi Mavrogheni, vor face reparaţii Curţii Domneşti.

Poarta de Sus, Turnul despre Nemţi, Clopotniţa Domnească, Foişorul Roşu, acestea au fost denumirile primei porţi a curţii, care era amplasată la intersecţia străzilor Smârdan cu Halelor (fosta Carol). A doua poartă, Poarta de Jos, era situată în locul în care porneşte strada Moşilor.

Incendiile, cutremurele, inundaţiile, molimele, războaiele şi expediţiile de pradă vor duce la degradarea palatului domnesc, mai ales în urma războiului austro-ruso-turc din 1768-1774.

În astfel de împrejurări, domnitorul Alexandru Ipsilanti construieşte în 1775 un nou palat pe Dealul Spirii, lângă Mănăstirea Mihai Vodă, dar noua reşedinţă, Curtea Nouă, va fi părăsită după câteva decenii în 1812, din cauza unor incendii şi cutremure, devenind Curtea Arsă.

Decădere

Astăzi încă mai există clădiri-mărturii privitoare la Curtea veche. Prima construcţie este Hanul lui Manuc, construit la 1808, la care se adaugă Biserica „Buna Vestire“ sau Curtea veche, cum mai este denumită.

Câteva vestigii (fragmente de ziduri de cărămidă şi de piatră, subsolurile palatului, ancadramente de uşi şi ferestre, fragmente de pictură şi de coloane etc.) descoperite în urma săpăturilor arheologice începute în 1953, continuate în anul 1959 şi reluate în mod intens în perioada 1967-1972, se păstrează, momentan, în aer liber.

Obiecte de uz casnic, cărămizi smălţuite şi olane, unelte de metal, sfeşnice, bombarde de piatră, monede etc., se găsesc la Muzeul Municipiului Bucureşti.

În prezent, ruinele Palatului Voievodal au devenit sit arheologic protejat, aflat în proces de restaurare.

Greu de crezut că ceea ce a fost odată Curtea Domnească, cu un Palat Voievodal, saloane de recepţie, cancelarii domneşti, grajduri şi grădini, va mai prinde contur în zilele noastre.

Biserica cea veche de pe Lipscani

Lângă vestigiile Curţii Domneşti se află Biserica „Buna Vestire“, despre care cercetătorii spun că este cel mai vechi lăcaş de cult din Capitală. Biserica a fost ctitorită de domnul Mircea Ciobanul, între anii 1545-1554, pe zidurile fostei biserici, ridicată mai întâi de Mircea cel Bătrân. Monumentul este amplasat în centrul vechi al oraşului. Timp de două secole, aici au fost încoronaţi domnii Ţării Româneşti.

Aşezământul de rugăciune are două hramuri: primul hram - „Bunavestire“ şi cel de-al doilea -„Sfântul Antonie cel Mare“.

Biserica a fost pictată de trei ori. Ca o notă de originalitate, se mai păstrează fragmente din prima frescă în partea superioară a peretelui de sud a Proscomidiarului; din timpul lui Ştefan Cantacuzino se mai găsesc urme de frescă la intrarea în biserică. Din cea de-a treia pictură în ulei, executată de profesorul de desen de la Gimnaziul „Sf. Sava“, C. Lecca, se mai păstrează, şi din aceasta, câteva scene.

Nota arhitectonică prin care se distinge această biserică la o primă vedere este decoraţia faţadelor, care imită un sistem vechi de construcţie romană. Aceste fâşii alternative de cărămidă aparentă şi tencuială au fost folosite pentru prima oară la Biserica argeşeană Valea, ctitorie a lui Radu Vodă Paisie, la 1537, şi zugrăvită de acelaşi domn, Mircea Ciobanul.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!