Profesiunea mea

N-am înţeles niciodată existenţa oamenilor care se tem de fericire şi se restrâng mai degrabă între limitele propriilor lor fiinţe, atunci când le e dat să trăiască ceva frumos. Oamenii-diguri. Şi opusul lor, oamenii a căror viaţă se revarsă firesc, învolburat uneori, alteori liniştit, săltând peste praguri înalte, ori trecând lin peste pietriş mărunt...

Eu cred că aceşti oameni - cei din prima categorie - fug, că acestor oameni le e frică să trăiască. Şi nu mai e vorba de a alege între a fi trist sau fericit. E vorba esenţialmente de a trăi, de a avea curajul să trăieşti. Dacă până la capăt? Da. Corporaţia pentru care am muncit de bunăvoie timp de mai bine de trei ani - perioadă în care mi-am neglijat în deplină cunoştinţă de cauză orice relaţie - m-a învăţat că dragostea, prieteniile durează câtă vreme le alimentezi cu resurse, câtă vreme le întreţii. Investeşti-primeşti - nu e nimic pragmatic în schema asta, şi naşterea e tot un produs al "investiţiei" în ceva anume... Totul e un produs al investiţiei în ceva anume. Nu primeşti nimic fără să dai. Iar dacă uiţi de propria-ţi existenţă, fireşte că nu vei primi nimic în schimb de la ea. Ei bine, acei oameni tenebroşi, cu ochii plecaţi în pământ, clipind aşa de rar de parcă pe genele lor s-ar fi ţesut un păienjeniş, cu umerii încovoaiaţi, reducându-se treptat la dimensiuni ne-umane, îmi amintesc mereu că trebuie să scriu, să scriu încontinuu, ca şi cum ceea ce s-a ales din lumea lăsată de Dumnezeu trebuie corectat măcar în ficţiune. Şi atunci re-creez un univers cu oameni fericiţi, cel mai adesea îndrăgostiţi de viaţă.

Deseori mi se reproşează tocmai asta. Că finalurile mele sunt bune, că rezolvările sunt optimiste, că mutilez pactul ficţional şi că renunţ la literaturitate în favoarea vieţii. Bine, răspund şi eu, dar nu de la viaţă ne vine lumina, lumina cu care scriem?

Iar creaţia, până la urmă, nu e ea o investiţie în lumină?