Interviu
Provocarea profesională a unui medic român în Franța

Provocarea profesională a unui medic român în Franța

Gabriela Zamora, 15 Februarie 2017

Pentru un medic tânăr din România, un loc de muncă într-o țară occidentală poate fi mai întâi o provocare profesională și mai apoi una materială. Raluca Borină, medic specialist - obstetrică-ginecologie, în vârstă de 30 de ani, a decis să aplice pentru un post la Spitalul „Louis Pasteur” din micul oraș Chartres, situat la 80 km de Paris, imediat ce și-a finalizat rezidențiatul la Maternitatea „Filantropia” din Capitală, în decembrie 2016. Spune că a luat această decizie din dorința de schimbare și mai ales de a dobândi cunoștințe noi, ce îi vor fi folositoare odată revenită în țară, unde și-ar dori să fie ea însăși „o schimbare”.

De ce ați ales să profesați într-o altă țară și de ce tocmai Franța? 

Impulsul de a lua o astfel de decizie a venit din dorința de schimbare și cred că mulți dintre cei care au făcut această alegere au avut aceeași rațiune. Mă refer la provocarea profesio­nală pe care mi-o doream, aceea de a dobândi cunoștințe noi. De ce Franța? Poate din cauza ima­ginii de țară ideală, creată în copilărie de mama mea, care mi-a fost profesor de limba franceză. În plus, ce poate fi mai frumos decât să locuiești, chiar și pentru o pe­rioadă limitată, pe Valea Loirei, într-un minunat oraș aflat la 80 km de Paris, Chartres. La finalul studiilor în Romania, mai exact la sfârșitul derulării re­ziden­țiatului la Maternitatea „Filan­tropia”, am aplicat pentru un post la Spitalul „Louis Pasteur”, din regiunea Le Coudray, spital arondat acestei zone. La puțin timp am primit răspunsul de acceptare, iar în nici o săp­tămână am semnat contractul pe 6 luni pentru postul de „faisant fonction interne” (care s-ar traduce mai aproape de înțe­lesul nostru ca medic intern), însemnînd un fel de stagiu la finalul căruia medicii nu sunt nevoiți să dea examen, ca în cazul rezi­dențiatului.

Ce v-a impresionat cel mai tare, chiar din primele zile de lucru la Spitalul „Louis Pasteur”?

M-a impresionat faptul că ­statul alocă o mulțime de resurse materiale sistemului sanitar. Spre deosebire de România, aici un medic poate recomanda orice tip de analiză, orice investigație, indiferent de costul acesteia, și asta pentru că totul se face în interesul pacienților. Este ceea ce primează în sistemul sanitar francez, interesul pacientului.

Cât de mult contează expe­riența din perioada rezi­den­țiatului din România?

Experiența de rezident în cadrul Spitalului „Filantropia” m-a ajutat enorm, deoarece la „Louis Pasteur” m-am izbit de noțiunea „protocoale clinice” care nu mi-a fost deloc străină.
Aș putea spune că pentru toți medicii români plecați în Vest acest aspect constituie o reală provocare, cel puțin la început, până se obișnuiesc cu acest sistem. Nu este deloc ușor de acceptat faptul că tot ceea ce faci ca medic este cuprins în mai mult de 100 de protocoale, de la gesturi diagnostice, investigații și până la tratament. Așadar, este absolut esen­țială cunoaș­terea acestora de către un cadru me­dical.

Ce diferențe există între sistemul medical românesc și cel francez?

Diferențele sunt colosale, aș putea spune. În primul rând pentru că în Franța, așa cum spu­neam, se alocă foarte mulți bani sistemului de sănătate, compara­tiv cu situația din România. Apoi, în această țară nu există menta­litatea „las’, că merge și așa“ sau „las’, că trece” și, foarte important, nu contează vârsta pacientului. De exemplu, am fost sur­prinsă să văd aici, în primele zile de muncă, un caz de proteză ma­mară post-mastectomie la o paci­entă de 79 de ani. Totuși, în România medicii acționează cu mai multă promptitudine, iar diagnosticul poate fi mai rapid, în interesul pacientului, desigur. În același timp, nu trebuie omis faptul că în România, de regulă, ca­zurile de boală sunt mai avansate, în timp ce în Franța se pune foarte mult accent pe pre­venție și abia apoi pe tratare. O altă diferență mare între cele două țări este aceea că medicii genera­liști din Franța, echivalentul medicilor de familie din România, sunt foarte bine pregătiți, astfel că sunt capabili să rezolve cu ușu­rință mare parte din patologiile ușoare din orice specialitate, chiar și ginecologie, lucru care din păcate la noi nu se întâmplă. Pe de altă parte, și în Franța există o criză de personal în sistemul sanitar, aspect devenit anecdotic. O prie­tenă îmi povestea cum în primele ei gărzi s-a îmbrăcat ste­ril, gata să opereze, fără să știe că mai întâi trebuia să își pregă­tească tru­sa, neavând ajutor din partea vreunei asistente în sala de operații.

Cum sunt văzuți în Franța medicii care provin din alte țări?

Din ce am observat, profesional sunt tratați aproape în mod si­milar. Medicii din Uniunea Euro­peană sunt plătiți diferit față de francezi, iar cei din afara Uniunii au parte, la rândul lor, de plăți di­ferite față de celelalte două ca­tegorii. Medicii din Est, mai concret românii, nu se dau în lături de la a face mai multe gărzi.

Sunt tratați pacienții dife­rit în Franța, după criterii ca gravitatea bolii, statutul de asigurat/neasigurat?

Femeile însărcinate sunt tra­tate necondiționat, întrucât se consideră că fiecare sarcină con­tează. Rezultatul unei astfel de gândiri se vede foarte bine în viața de zi cu zi, în sensul că familia ideală în Franța este alcătuită din cei doi părinți și trei copii. Chiar și așa, francezii se arată tot mai îngrijorați față de scăderea nata­lității în țara lor. Zilele acestea, de exemplu, a avut loc la Paris un marș prin care se cerea reintroducerea răgazului de o săp­tămână în cazul întreruperii voluntare a sarcinii (timp în care persoana ar putea renunța la o astfel de deci­zie), perioadă suspen­dată nu demult. Gravidele fără patologii asociate sunt urmărite încă de la începutul sarcinii de „sage-famme” (moașe), care sunt foarte bine pregătite. Moașele au un statut bine definit aici, care este foarte important. Acestea organizează tot felul de reuniuni și chiar și un congres național. Există și la noi tendința de reactualizare a acestei meserii, de moașă care să supra­vegheze femeile însărcinate, dar trebuie delimitate foarte clar no­țiunile „normal” și „patologic”, și, totodată, este necesară o instruire adecvată a acestora.

Care este cea mai mare provocare pentru dumnea­voastră la acest moment?

Cred că cea mai mare provocare pentru mine este aceea de a învăța să tratez un caz, iar la finalul zilei (al gărzii) să mă pot detașa, să nu stau cu gândul că dacă apare o complicație voi fi chemată la spital. Există oameni foarte capabili care să intervină și este mult mai bine așa, psihologic vorbind, chiar și medical. Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca pacientele să nu știe ce să îmi răspundă la întrebarea mea cine a fost operatorul (moașa). De cele mai multe ori pacienții urmează planul medicului lor, iar operatorii doar salută pacienta înaintea ope­rației. În Franța moașele asistă nașterea, nu doctorul, bineînțeles dacă aceasta nu pune probleme medicale.

Ați dori să vă întoarceți acasă în România la un moment dat, sau doriţi să rămâ­neți acolo?

Intenționez să rămân în Fran­ța atât cât este necesar pentru a-mi desăvârși unele abilități și, de ce nu, chiar cunoștințe. Apoi, mi-ar plăcea să revin în țară, unde mi-aș dori să pot fi eu o mică schimbare. Mi-aș dori să găsesc în România un sistem sanitar un pic mai sănătos, în care pacientul să fie pus pe primul plan, iar un medic tânăr să găsească condiții prielnice pentru a evolua profesional. Oricum, cred că pentru orice medic român experiența într-un spital din Vest este una extra­ordinară din punctul de vedere al acumulării de cunoș­tințe,
dincolo de decizia de a reveni sau nu în țară.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!