PROZĂ: Locuit de un pui de fiară

Dumitru Manolache, 17 Septembrie 2017

Fricii și morții, deținutul Mitru Costoianu nu reuși totuși să le găsească acel „ce” comun, tranșabil acum. De aceea trebui să renunțe fie la una, fie la alta. Și renunță la moarte. Adică la cea mai la îndemână. Se retrase din calea ei, căci mergerea lui era spre un alt fel de înapoi. Înțelesese că nu este loc pentru amândouă, deși, în cazul concret, nici nu se putea vorbi de vreo separare sau de vreo plecare, ci doar de o amânare. Poate ignorarea ar fi putut să le fi dus undeva împreună. Să le fi închis prezentul, să nu mai aibă unde cloci. Sau să le fi cufundat cu capul în hârdău pe amândouă, să nu mai poată comunica între ele sau auzi. Căci va veni un mâine, în care trecutul se-ntoarce, sau vreo speranță, cine știe, din care Mitru poate să muște fără să se prăbușească sfârtecându-se. Sau se va naște un alt „ce”, în care nici una, nici alta nu-și va aminti începutul și, astfel pregătite, vor cânta împreună, pe aceeași voce, cu pătura pe cap, psalmii abandonați demult. Vor rosti un cuvânt nou, necunoscut, așezat cu fruntea pe coama vântului, ca un sărut, atât de real încât să spargă catapeteasma inimii, adânc și definitiv. Să caște prăpastia dintre val și ninsoare, dintre val și țărm, atingerea aceea pe muchie de cuțit, unde sufletele alunecă unul pe altul, cum alunecă apusul soarelui pe oglinda mării.

Deși ceea ce făcea părea un curaj ramolit, senil și lipsit de sens, totuși, frica poseda și oferea o soluție acum, aici. Un dram de talent, în intimitatea ei irațională. Un fel de ocolire șireată, de duh al unei utopii care decretase că omul se naște și moare nu în frică, ci în singurătate absolută. Dar singurătatea nu poate fi absolută, căci este populată cu vise, cu himere, iluzii, chipuri, sunete, gânduri, vorbe și cu câte altele.

De aceea Mitru făcea slalomuri printre chinuri, ca un schior rătăcit pe o pârtie necurățată, agățându-se de fiece ciot de speranță, ca iedera de gard. Dar nu pentru mult timp, căci creierul îi amorțea din nou și se făcea frig și întuneric. Durerea fizică provocată de bătăile încasate și golul în care plana, foamea, păianjenul ce-i apărea de cum închidea ochii, râgâitul lui de bicher sastisit și mirosul de lumânare stinsă, duhoarea de closet inundat îl țineau conectat la o realitate atât de concretă, încât nici frica, nici moartea, nici povara propriilor regrete și tăceri nu-i puteau îndepărta suspinele.

Nimic din tot ce se petrecuse cu el nu-și dorise. Nici măcar nu-și imaginase toate câte i se întâmplaseră. Dar ele se petreceau aievea. Se dăruise „cauzei” total și-i căzuse prizonier. Nu mai înțelegea nimic. Dacă ar fi fost poet, ar fi ascultat probabil avertismentul celor din jur, care-i strigau:
- Evită singurătatea! Între oameni e viața!

Dar nu era poet. Trăise în spațiul satisfacțiilor singurătății lui iluzorii, pătimind din cauza lor fără să-și dea seama. Nu se bucurase nici măcar de suferința aceea nejustificativă, care face din femeie, de pildă, cea mai eficientă și nebună farmacie de vise. Dintr-un prisos de lașitate și ignoranță, nicidecum dintr-un calcul rațional sau gândire lucidă, își metamorfozase frica într-un baton de ciocolată, cu gust paralizant, din care mușca orb în fiecare zi.
Crezuse toată tinerețea că pentru „cauză” frica nici nu există. Ba, dimpotrivă, că ea poate fi nu dușman, nu nălucire, nu priveliște necunoscută, nu dilatație metafizică, ci transformare a lumii.

Acum, aici, descoperi că frica poate fi mai ales mecanism de supraviețuire. De adaptare la foame, la sete. Și că până la urmă ea nu este doar instinct, ci un fel de meserie a conștiinței. Un scamator care poate preschimba pupatul în fund în terci.

Eul lui vegeta în sine dezorganizat, iar cuvintele, puține, câte îi mai rămăseseră la îndemână, își pierduseră sensurile obișnuite. Între a-i păsa de el și mila față de cel pe care îl lovea la comandă se așternuse un hotar de indiferență. Deși pătimea, nu se mai simțea părtaș la suferințele nimănui. Fiecare cu patima lui. Răsărise în el un lăstar nou, necunoscut până aici, care începea să crească, să devină violent și să acopere cu umbra lui de gheață orice semn de slăbiciune. Îl locuia de la o vreme un pui de fiară cu obiceiuri necunoscute. Se simțea ciudat, ca un un locatar căruia un străin îi bate în ușă și-i spune:
- Deschide, sunt eu, instalatorul! Am venit să-ți montez frica. Apoi, tipul, cu fața acoperită, ca un spărgător de case, dar ferchezuit, mirosind a lavandă ca un frizer, dădea buzna să intre. Și el, deși nu-i ceruse ajutor, nu i se putea opune.

Insul pășea dincolo de prag, trecea pe lângă scheletul lui și intra direct în inimă, ca într-o sufragerie. Își desfacea tacticos lada cu scule, scotea de acolo un clește ca de felcer, și-ncepea să-l meșterească la simțuri. Mai întâi îl curenta atât de violent, încât cu greu își revenea. Apoi, îi obtura „prizele” cu un fel de ceară neagră, scurcircuitându-i legătura cu realitatea. Îi monta după aceea un comutator nou, de care sucea de mai multe ori, să vadă dacă funcționează. Și funcționa, de vreme ce individul se declara mulțumit. Punea obiectul pe o anumită poziție și-i zicea cu satisfacție:
- Gata! De-acum totul este în regulă. Trebuie doar să-nchizi ochii!
Și el îi închidea. În față îi apărea dihania, adică păianjenul pe care îl văzuse aievea în colțul tavanului, care însă crescuse atât de mult, încât părea acum sufrageria însăși.
De cum punea pleopă pe pleoapă, matahala crăcănată i se umfla în creier, vorbea și bătea în locul lui. Ba uneori îl și admonesta:
- Ce te tot vaiți atât? Dacă nu apăream eu aveai să trăiești toată viața în arbitraritate. Ține minte de la mine: eu te-am salvat! Eu te țin pe picioare. Eu știu ce e mai bun și mai bine pentru tine. Eu sunt acum pariul tău câștigat. Fără mine, rămâneai doar un nimic. Eu respir de acum în locul tău.
(Fragment din romanul aflat în lucru, „Absconditus”)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!