Theologica
„Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”

„Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”

Pr. Ciprian Florin Apetrei, 22 Decembrie 2017

Întreg sensul sărbătorii Nașterii Domnului este cuprins în această afirmație, care este în același timp și mărturisire de credință: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina Cunoştinţei”. Lumina Cunoașterii, care a pătruns atunci în lume și a strălucit în ea, nu ne-a abandonat, nu s-a stins. Steaua care i-a condus pe magi către peșteră încetează să mai fie o poveste duioasă; auzim din nou adevărul etern al cuvintelor psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”.

Crăciunul este ziua Naşterii Domnului, când în urmă cu două milenii îngerul Domnului a vestit înaintea păstorilor din Betleem: „Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (Luca 2, 10-12).

 Auzim întotdeauna de Crăciun răsunând în adâncul ființei noastre imnul angelic: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14), iar cu sufletul, vedem întotdeauna aceeași Lumină a Cunoașterii, iar acestei vești pline de bucurie vestită de îngeri îi răspundem cu un imn plin de recunoștință: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L!, Hristos pe pământ, înălțați-vă!” „Un prunc înfăşat, culcat în iesle”... Cine este Acesta? Este „Cuvântul cel veşnic”, Persoana a doua a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a luat firea omenească, S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria şi a trăit ca om între oameni.

În ziua Naşterii Domnului slăvim iubirea lui Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup, a devenit om, precum scrie Sfântul Ioan Teologul: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14). De aceea, în ziua Naşterii Domnului slăvim iubirea lui Dumnezeu, Care Îl dăruieşte lumii pe Fiul Său, Dumnezeu Cuvântul, şi sărbătorim marea taină a unirii lui Dumnezeu şi a omului, a firii celei dumnezeieşti şi a celei omeneşti. Domnul ia trup omenesc, fără să înceteze să fie Dumnezeu. Dacă primul Adam în rai a ieşit din mâna lui Dumnezeu în plenitudinea maturităţii, al doilea Adam, Hristos Domnul, intră în lume ca un copil slab, neajutorat, un nou-născut, care-şi poate exprima dorinţele numai prin lacrimi, având trebuinţă de îngrijire totală din partea mamei iubitoare. În acest sens Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spune că Hristos Domnul „vine în lume smerit, sub forma unui copil inocent, curat, pe care poţi să-l iubeşti sau poţi să-l ignori, poţi să-l ocroteşti sau poţi să-l laşi să moară. Copilul nu se poate hrăni singur după naştere, nu se poate îmbrăca singur, nu se poate mişca singur, ci pentru toate acestea are nevoie de ajutor. El este dependent de iubirea celor din jur. Deci, Mântuitorul Hristos este Dumnezeu-Copilul, Cel Atotputernic devine cu totul neputincios ca Om. De ce? Pentru că El respectă libertatea noastră şi vrea să fie primit cu iubire, aşa cum primeşti un copil, nu de teamă sau din constrângere, ci din convingere. Prin faptul că Dumnezeu vine în lume nu ca om adult cu forţă fizică, ci vine în lume ca un copil plăpând, smerit, nevinovat şi neajutorat vrea să ne spună că Dumnezeu Se propune, nu Se impune oamenilor. Dacă vrei, Îl primeşti ca locuitorii din Betleem sau Îl respingi ca locuitorii din casele bogate ale Betleemului. Libertatea aceasta de a-L primi pe Dumnezeu sau de a-L respinge, de a-L iubi sau de a-L ignora este dată în însuşi faptul că Dumnezeu vine la noi ca un copil”.

Prunc și Dumnezeu

„Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci!”, cu această definiție, plină de voioșie, a Pruncului Care tocmai S-a născut într-o peșteră la Betleem, se termină condacul sărbătorii, unul dintre imnurile compuse în secolul al VI-lea de Sfântul Roman Melodul. Un Prunc este Dumnezeu. Părintele Alexandre Schmemann (în lucrarea „Vous tous qui avez soif... Entretiens spirituels”, coll. Lâéchelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François-Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 127-137) spune că acești doi termeni, Prunc și Dumnezeu, conțin revelația uimitoare a tainei Nașterii Domnului. Părintele arată că, la un anume nivel de adâncime, taina se adresează mai înainte de toate pruncului, care continuă să trăiască tainic în fiecare adult, pruncului care continuă să audă ceea ce adultul deja nu mai aude, să răspundă cu o bucurie pe care de acum înainte lumea noastră adultă, plictisită, extenuată și cinică nu mai este capabilă să o simtă. Într-adevăr, sărbătoarea Naș­terii Domnului este o sărbătoare a copiilor, nu doar pentru că împodobim cu lumini brazii, ci și, într-un sens mult mai profund, pentru că doar copiii nu sunt uimiți să-L vadă pe Dumnezeu sub înfățișarea unui Prunc atunci când El vine către noi pe pământ; această înfă­țișare de Dumnezeu-Prunc continuă în icoane să lumineze viețile noastre, să se întrupeze într-o multitudine de opere de artă, tocmai ca și cum esen­țialul și bucuria ultimă în Creștinism ar fi cuprinse chiar aici, în această „veșnică copilărie a lui Dumnezeu”. Numai după ce am făcut această deschizătură către copilul ascuns din noi ni se va putea da și nouă să ne împărtășim din bucuria tainică de venirea lui Dumnezeu către noi, sub înfățișarea unui prunc.

Copilul nu are nici putere, nici forță, însă tocmai în slăbiciunea sa el este împărat; în vulnerabilitatea sa consistă uimitoarea sa forță. Pruncul acestei peșteri îndepărtate din Betleem nu vrea să ne fie frică de El. El pătrunde în inimile noastre fără să ne înspăimânte, fără să dorească a ne da dovezi ale forței Sale, ale puterii Sale, ci doar cu iubire. El ni Se dă nouă ca un Prunc, și în calitate de Prunc, noi nu putem decât să-L iubim la rândul nostru, să ne dăm pe noi Lui.

Colindele alungă pustiul din casele, satele şi oraşele noastre

În zilele Crăciunului trăim, prin bucurie şi speranţă, sărbătorile în care noi, creştinii, preamărim Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Copiii preamăresc pe Domnul Iisus Hristos prin colindele străbune, pe care le-am moştenit de la moşii şi strămoşii noştri. Prin aceste colinde, creştinii alungă pustiul din casa noastră, din satul şi oraşele noastre, din ţara noastră şi din toată lumea. Colindele alungă pustiul de pe acest pământ sfânt, creat de Dumnezeu, peste care Dumnezeu este Stăpân. Şi în încheiere să punem de Crăciun în sufletele noastre cuvântul Sfântului Grigorie Teologul: „Acesta este praznicul nostru, aceasta prăznuim noi astăzi; venirea lui Dumnezeu și petrecerea Lui împreună cu oamenii, pentru ca noi împreună cu Dumnezeu să petrecem, sau pentru ca la El să ne reîntoarcem (căci în acest fel este mai potrivit a se spune), pentru ca pe omul cel vechi să-l lepădăm și în cel nou să ne îmbrăcăm”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!