Repere şi idei
Puterea cuvântului trăit şi mărturisit

Puterea cuvântului trăit şi mărturisit

Grigore Ilisei, 16 Octombrie 2018

În miez de septembrie am petrecut câteva zile pe un plai mirabil, căruia toamna dulce, cu lumină molatecă şi mirozna îmbietoare de pârg, îi sporea, învăluind-o în marame de mătăsuri rare, minunăţia de cuib paradisiac. Eram la Mănăstirea Văratec, în casa de care se grijesc azi două cuvioase şi vrednice monahii, Eufrosina şi Pimena. În acest loc fermecat au vieţuit ani şi ani Valeria Sadoveanu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maica Benedicta. Au poposit aici, în mai lungi ori mai scurte răgazuri, multe dintre figurile ilustre ale intelighenţiei româneşti. În timpul şederii mele în casa ce-i parcă un coif al culmii din dreapta bisericii mari, maica Eufrosina (Frăsinica), paznicul credincios de far al memoriei celor alese săvârşite aici, mi-a oferit spre lectură o carte în care Văratecul şi oamenii lui se regăsesc prin cuvântul amintirii care învie. În paginile bucoavnei, doamna Zoe, maica Benedicta, cea care s-a înzidit sufleteşte în acest topos sacru, cum îl numea ea, evocă chipurile luminii la Mănăstirea Văratec în desfătătoare vorbiri ca de Pateric cu Anton Fabian. Citeam şi precum într-o înminunare mă întorceam în timp şi retrăiam eu însumi unele dintre întâlnirile de neuitat cu acele făpturi din poveste şi de poveste. Cuvântul cel doldora de simţire şi scânteiere a minţii te poftea să păşeşti pe cărări aievea ca şi cum ar fi fost azi. Aşa m-am trezit flanând prin Văratec alături de o „floare rară”, Ştefana (Lily) Velisar Teodoreanu, cu fiecare rând pe care-l citeam dintr-o tulburătoare însemnare a doamnei Zoe, reprodusă din cartea cu pricina, apărută în octombrie 1987 în „România literară”, când Lily împlinea 90 de ani. Inserez aici acest admirabil portret, nu doar meşteşugit, dar şi adânc simţit, ca un omagiu adus unor fiinţe alese, portretistei de har, dar şi modelului său inspirator, model de la a cărui naştere se rostuiesc pe 17 octombrie 111 ani.

O floare rară

O „prezenţă” ca o coardă întinsă de arc. O vibraţie constant tradusă într-un suflet blajin, pe o figură pe care frumuseţea uşor exotică îngemănează fine melancolii cu ironie dulce. Ochii enormi, negri, ard strălucitori pe faţa smeadă. Părul cuminţit acum, strâns la spate, despărţit printr-o cărare dreaptă, aminteşte de zvâcnetul buclelor negre, nesupuse, învălmăşite de mai de demult. Pe trupul delicat, nu firav, hainele lungi fac o podoabă distinsă, dincolo de mode şi ani. Zglobiu, râsul are o tinereţe năvalnică în observarea ascuţită a oamenilor şi lucrurilor, în povestitoarea plină de haz. Până şi bastonul pe care-l poartă necontenit la Văratec, unde bate zilnic Ciungii, Filiorul, Poiana Ţigăncii, pare o glumă tinerească…

Niciodată nu am putut despărţi imaginea Ştefanei Velisar Teodoreanu, chiar în cele din urmă decenii, în care ne-a legat mai mult prietenia comună a iubitei noastre Valeria Sadoveanu, de imaginea livrescă fixată de soţul ei. Măruntă, graţioasă, foarte brună, îmbrăcată original, purtând bijuterii grele, Ştefana de atunci se suprapune întruna pentru mine pe „doamna Lily” de azi. De altfel, greu o pot desprinde de fundalul acela ieşean care prin ea este mereu viu, mereu prezent. „Domnul Ibrăileanu”, „conu Mihai”, „Philippide”, „Ionel”, „Păstorel” se prelungesc nu ca umbre, ci ca realităţi tangibile, deopotrivă prin fascinaţia prezenţei acestei stranii făpturi, ca şi prin forţa evocatoare a talentului. Dar mai cu seamă prin puterea infinită a iubirii. Căci toţi au iubit-o şi pe toţi i-a iubit. Şi lanţul acesta nevăzut o leagă pentru totdeauna de o lume pe care nu încetează a o rechema, a o reprezenta ca într-o perpetuă tinereţe, fără amurg.

 A rămas ultima dintr-o lume a unei epoci anume, a unui loc anume. Şi tinereţea ochilor şi glasului care povesteşte unic în felul său poartă mai departe flacăra vremii. Nucleul însufleţitor, cuplul Lily-Ionel, eterni adolescenţi învăluiţi în dragostea lor ca într-un etern miracol, a cărui putere de jăratec păstrează şi duce spre unitatea bănuită a înaltei lumi a ideilor.

Suprapunerea aceea din care mereu încerc să o aleg mi s-a revelat într-o clipă a unei împrejurări speciale, festive pentru noi, în miezul unor „Zile Sadoveanu”, pe care le frecventam pasionat. Lipsa de camere la un hotel din Târgu Neamţ m-a făcut să rămân peste noapte în aceeaşi încăpere cu „doamna Lily”, încercând o bucurie respectuoasă şi plină de afecţiune. A doua zi dimineaţă, într-o intensă rază de soare, am văzut-o într-o rochie de casă din mătase chinezească de culoarea paiului, pieptănându-şi părul desfăcut. M-a izbit deodată adevărul imaginii culese de soţul ei, tinereţea ascunsă acum sub unele artificii ale timpului ostil. Am murmurat câteva versuri de Tagore, care i se potriveau. Mi-a răspuns la fel, ne-am întâlnit şi în iubirea faţă de marele bengalez, poetul său preferat, care se potriveşte nemaipomenit tipului său de sensibilitate. Apoi câteva aluzii învăluite, câteva amintiri despre cel dus, în vecie iubit…

ATUNCI, în câteva ceasuri i-am descoperit sufletul de fluture şi de floare rară, pe care nu mi l-a mai putut ascunde sub hazul, sub ironia poveştilor cu care ne-a fermecat ani de-a rândul. Povestitoarea şi scriitoarea de superioare înzestrări care a mers cu pasul sigur şi măsurat al drumeţului de munte pe calea propriei creaţii, de la „Calendar vechi” şi „Cloşca cu pui” până la înfiorat de dureroasele versuri din „Şoapte întru asfinţit”, nu se dezvăluie decât fragmentar. Sub demnitatea superioară de om şi de scriitor, sub înţelepciunea cuprinzătoare a tot ce ţine de condiţia umană palpită încă sufletul tânăr cu elanurile obosite poate de suferinţele nu puţine care l-au încărcat, dar gata să iasă la iveală în bătaia razelor benefice ale amintirilor, ale marii, unicei iubiri păstrate ca un chivot. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!