Raiul de la marginea Ploieştiului

Narcisa Elena Balaban, 16 Martie 2008

La câţiva kilometri distanţă de Ploieşti, se află Mănăstirea Ghighiu, o „cetate“ aşezată, cu ziduri de jur împrejur, mici şi pitite, precum casele de la ţară. Timp de patru secole, Mănăstirea Ghighiu s-a implicat în toate aspectele vieţii social-istorice şi cultural-spirituale a românilor. Pe parcursul anului, în special vara, când întreaga atmosferă duhovnicească este sporită de liniştea raiului de flori, mănăstirea este vizitată de mii de credincioşi. Îi atrage pe aceştia, în mod deosebit, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi un izvor tămăduitor, aflat în spatele mănăstirii.

La început, Mănăstirea Ghighiu era mănăstire de călugări. S-a ridicat în Codrii Vlăsiei în urmă cu patru secole, după ce monahul Agapie, împreună cu patru ucenici, au descoperit aici un izvor natural tămăduitor. La 1939, cu ajutorul Primăriei Ploieşti, se construieşte aici un paraclis, iar lângă fântâna „Izvorul Tămăduirii“, un baptistier. Tot în această perioadă, biserica este pardosită cu plăci mari de mozaic şi se introduce curentul elecric.

Însă, marele cutremur din anul 1940 distruge faţadele ambelor biserici. După ce sunt restaurate, fiind aproape de oraş, mănăstirea este bombardată, în timpul celui de-al doilea război mondial. Mai mult decât atât, la 26 august 1941, o unitate militară germană ocupă stăreţia, şase camere şi două corpuri de case, iar pe păşunea mănăstirii aceasta îşi instalează barăci. În aceste condiţii, cei 11 călugări care mai erau în mănăstire duc o luptă intensă pentru menţinerea vie a vieţii monahale. „În 1945, un foc mare mistuie două clădiri, provocând o pagubă de 5 milioane de lei. Un alt incendiu mai mare, în 1946, păgubeşte sfânta mănăstire de 10 milioane de lei. În 1947, în mănăstire erau 14 călugări. Astfel, împrejurările din ce în ce mai grele determină Patriarhia, la 1952, să trasforme aşezământul monahal de la Ghighiu în mănăstire de călugăriţe“, ne povesteşte maica Epraxia Neacşu, egumena mănăstirii.

Cetatea mănăstirească

Patriarhul aduce şase maici de la Mănăstirea Ţigăneşti, instituind la Ghighiu prima obşte de călugăriţe, sub stăreţia monahiei Tamara Oleinic.

La 1 aprilie 1955, patriarhul trimite, de la Mănăstirea Ciorogârla, o tânără cu o bogată experienţă monahală, şcolită la Seminarul monahal de la Mănăstirea Horezu. maica stareţă Pelaghia Tudor s-a născut în anul 1920, a intrat în mănăstire în 1927, iar în 1941 a primit taina călugăriei. Noua stareţă face ca între anii 1955-1960, obştea mănăstirii să crească, de la 15 la 60 de maici.

În timpul stăreţiei sale, cu ajutorul patriarhului Justinian şi al Departamentului Cultelor avea să înceapă reconstrucţia mănăstirii. „În acest timp, s-a înălţat din temelie cetatea mănăstirească de la dreapta clopotniţei spre miazăzi, cu chilii, ateliere, trapeză, stăreţie, casă arhierească, arhondaric, chilii pentru duhovnici şi zidul dinspre miazănoapte. În octombrie 1958, la 100 de ani de la punerea pietrei de temelie a bisericii «Izvorul Tămăduirii», avea loc resfinţirea mănăstirii“, continuă maica Epraxia.

Începând cu anul 1955, soborul mănăstirii era angajat să lucreze la atelierul de pungi al Administraţiei Centrale a Atelierelor Mănăstireşti din Bucureşti. În anul 1956, aici se înfiinţa un atelier de ţesut covoare, iar în 1957, un atelier de icoane pe lângă Tipografia Institutului Biblic din Bucureşti.

410

Odată cu decretul comunist din anul 1959 care a alungat în lume sute de monahi, Mănăstirea Ghighiu avea să înceapă o viaţă anevoiasă. „Am trecut prin acest mare necaz, pentru că, în 1959, când a fost decretul, în mănăstire era foarte mult personal tânăr. După cum bine se ştie, acest decret prevedea ca în mănăstire să nu mai rămână decât cei de la 50 de ani în sus şi cei bolnavi. Cu vârsta, şi eu intram în acest decret, dar patriarhul Iustinian a stăruit la Stat şi, astfel, am rămas, având şi pregătire teologică. După ce a plecat personalul tânăr, am rămas şapte inse, dintre care una era oarbă, una era bolnavă de plămâni (a şi murit, după), una nu putea să meargă şi tot aşa. Nu mai aveam voie să primim personal. Deşi comuniştii au vrut să desfiinţeze şi Mănăstirea Ghighiu, patriarhul Justinian, fiind ctitor al acestei mănăstiri, a stăruit foarte mult, astfel încât a rămas vie. S-au desfiinţat însă Schitul Pissiota şi Mănăstirea Zamfira, iar în 1962, tot personalul de acolo a fost adus aici“, povesteşte cu tristeţe monahia Pelaghia, stareţa mănăstirii Ghighiu.

Maica Pelaghia îşi aminteşte de frecventele controale de la Stat, când, împreună cu maica Lavrentia, fostul ghid al mănăstirii, erau torturate şi forţate să părăsească mănăstirea. „Numai rugăciunea şi ocrotirea Maicii Domnului ne-au întărit. A fost alături de noi şi patriarhul Justinian, care ne sfătuia şi ne întărea duhovniceşte, ca să putem rezista acestui regim foarte aspru.

Într-una din zile, când a venit o comisie, forţându-mă să plec, am spus că eu sunt aici din porunca patriarhului Justinian şi tot din porunca lui voi pleca. Văzând toată dârzenia noastră, nu au putut face nimic. Am rezistat din puţin. Am făcut un atelier de icoane cu ajutorul Patriarhiei, de unde ne luam salariu. Şi aşa, am reuşit să rezistăm destui ani. Situaţia aceasta a durat până în anul 1989, când unele dintre cele care au fost date afară din mănăstire s-au reîntors“, continuă stareţa care conduce mănăstirea de 53 de ani.

Se întreţine numai din forţe proprii

După 1989, mănăstirea a primit pământul înapoi, astfel încât, astăzi, se întreţine numai din forţe proprii. În prezent, îşi duc viaţa în Mănăstirea Ghighiu 48 de monahii, împletind rugăciunea autentică a tradiţiei ortodoxe cu munca, în spiritul şi ritmul noii vieţi. „În prezent, avem un mic atelier de icoane de pictură şi litografie, un atelier de croitorie, iar, din primăvară şi până în toamnă, lucrăm pământul mănăstirii. Punem grâu, porumb, avem grădină de zarzavat, avem solarii. Ne întreţinem numai din venituri proprii, nu cumpărăm nimic. Avem, desigur, gospodărie cu vaci, păsări. Aici, la mănăstire, nu se mănâncă carne, dar creştem porci, pentru că rămân multe resturi de la bucătărie şi este păcat să aruncăm. Astfel, creştem porci pe care îi vindem. La fel procedăm şi cu viţeii de la vaci. Şi toate acestea intră în veniturile mănăstirii“, mai spune maica Pelaghia.

„Casă de doctorii“

Mănăstirea Ghighiu a jucat un rol important în dezvoltarea culturii farmaciei ştiinţifice pe aceste meleaguri prahovene. Încă de dinainte de 1764, aici se prepara apa de melisă sau roiniţă, folosită ca medicament.

După o perioadă de înflorire monahală, în timpul evenimentelor istorice din secolul al XIX-lea, îndeosebi din 1877, mănăstirea trecea printr-o perioadă agitată, cu sarcini şi griji noi. În timpul războiului de independenţă, mănăstirea găzduia armata şi prizonierii de război. „În anul 1883, se vorbea de un azil al mănăstirii în care erau primiţi epilepticii şi debilii mintali, pentru a căror întreţinere Primăria oraşului Ploieşti plătea o sumă anuală derizorie. În anul 1892, oraşul Ploieşti era bântuit de holeră, iar primarul cerea ca toţi bolnavii de holeră să fie aduşi la mănăstire. Mănăstirea era considerată, aşa cum scrie în Acatistul Izvorului Tămăduirii, «casă de doctorii» atât pentru călugări, cât şi pentru mireni“, ne povesteşte egumena mănăstirii.

Minunile icoanei Maicii Domnului „Siriaca“

Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Aceasta datează din secolul al XVI-lea şi a fost dăruită de Episcopul Vasile (Samaha) de Sergiopolis din Siria, după ce Maica Domnului i s-a arătat în vis de mai multe ori, cerându-i să o aducă în România. Anul acesta s-au împlinit 50 de ani de la aducerea ei la Ghighiu. A fost restaurată cu această ocazie şi a fost resfinţită pe 25 februarie 2008.

Icoana Maicii Domnului era cunoscută încă de la aducerea ei din Siria ca fiind aducătoare de fapte minunate şi vindecări. Multe sunt minunile consemnate în urma rugăciunilor la această icoană. Una dintre cele mai recente şi impresionante minuni s-a întâmplat cu Ninel Toma, fotograf amator din Ploieşti. Mai întâi, acesta s-a străduit din răsputeri să fotografieze icoana, dar chipul Maicii Domnului nu a apărut în nici o poză. A revenit în mănăstire cu aparatură mai sofisticată, dar tot nu a reuşit să-i fotografieze chipul. Abia după ce a ţinut post şi a făcut un canon de metanii a reuşit primele fotografii cunoscute imediat după aducerea ei în ţară. Acelaşi Ninel Toma a mai avut parte şi de o vindecare minunată a fiului său în vârstă de şase ani, care a căzut, lovindu-se grav la cap. Tomograful arăta o fisură mare în craniul celui mic, iar medicii i-au spus că numai Dumnezeu îl poate salva, iar dacă va trăi, va rămâne cu handicap toată viaţa. După ce fotograful s-a rugat cu lacrimi şi multă nădejde, lui alăturându-i-se şi obştea mănăstirii, fisura din capul copilului a dispărut prin minune. (C. Şerban)


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!