Editorial
Raiul şi (ne)munca

Raiul şi (ne)munca

Diac. Ciprian Bâra, 08 Octombrie 2014

În societatea preindustrială munca avea de obicei un caracter direct productiv sau prelucrativ şi era legată de mediul familial şi social al omului. Exercitarea ei îi aducea pe oameni la o mai strânsă comunicare şi colaborare şi nu vătăma relaţia lor armonioasă cu natura şi cu mediul înconjurător.

În societatea contemporană acest tip de muncă s-a restrâns drastic, dezvoltându-se foarte mult instituţia prestărilor de servicii. Astfel, munca tot mai tehnologizată a fost ruptă de spaţiul locuinţei, al familiei în sens propriu şi a fost aşezată în contexte noi.

În fiecare echipă, la fiecare serviciu există un deadline, un target, o echipă de oameni care împreună trebuie să o scoată la capăt. Şi asta poate chiar în fiecare zi, nu doar lunar sau poate anual. Acesta este ritmul în companii mari, dar şi în companii mai mici, iar fiecare în parte  depinde în realizarea cu succes a misiunii sale de o bună interacţiune cu coordonatorul sau cu colegul cel mai apropiat de birou. Timpul omului din prima linie poate influenţa eficacitatea celui de al doilea sau a întregii echipe şi chiar lipsa unei virgule poate da peste cap munca de o zi a tuturor. Nimeni nu-şi doreşte să greşească sau să încurce buna desfăşurare a lucrurilor.

Civilizaţia în care trăim a împins lumea la exces de muncă şi eficienţă. Aceasta este o mare ispită şi omul este chemat să aibă curajul să o reaşeze într-un echilibru. Munca cultivă ambiţii, orgolii, productive uneori, dar alteori nu ne ajută la împlinirea relaţiei cu celălalt. Tensiunea maximă apare atunci când se greşeşte, când se fac erori, fie ele chiar foarte mici. Orice tip de hotărâre  prestabilită prin prevederi normative, orice decizie luată în funcţie de situaţia concretă, gândite din răsputeri spre îndreptare ajung de multe ori să creeze şi mai multă tensiune.

Într-adevăr orice armistiţiu, orice hotărâre în cadrul legii nu rezolvă lucrurile decât la exterior pentru că după  căderea în păcat  faptul de a lucra a devenit muncă, adică s-a însoţit cu durerea, spre folosul şi înţelepţirea omului, iar dacă munca de zi cu zi a creştinului, fizică sau intelectuală, nu se încadrează în perspectiva lucrării celei sfinte, nimeni şi nimic nu va rezolva această tensiune. Unii se vor îndreptăţi la infinit recurgând la lege, iar alţii vor aplica constant cu acrivie legea.

Omul nu-i făcut să muncească, omul e făcut să sărbătorească. Duminica pentru noi este esenţialul, este începutul şi centrul săptămânii noastre. În textele vechi bisericeşti se vorbeşte despre muncă ca despre un chin. Nu trebuie nici să sacrificăm munca, dar nici să trăim doar pentru muncă. Suntem o generaţie de muncitori, dar riscăm să ajungem o generaţie de neiubitori. Viaţa ne amăgeşte cu fel de fel, dar sensul nostru este să iubim. Să iubim şi atunci când muncim. Reuşim să fim deasupra lucrurilor, să depăşim legea doar prin raportarea de drag la celălalt. Vin la timp la serviciu, lucrez responsabil, nu păcălesc munca nu pentru că există o formă de cuantificare, ci mai mult decât orice fac toate acestea pentru cei cu care muncesc, neputincioşi şi ei. Îmi manifest libertatea în raport cu legea dacă depăşesc constrângerea ei, rămânând în limitele ei.

Prin întâlnire sau prin pomenirea iubitoare în gând, pomelnic şi rugăciune păstrez vie prezenţa celor cu care mă întâlnesc la serviciu şi a celor care sunt lângă mine. Mă apropii de rai, nu dacă păcălesc legea, nu dacă sunt atent doar la neputinţa celui de lângă mine, ci mai degrabă dacă ofer totul şi lucrez ca pentru Domnul.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!