Oltenia
Râmnicul pitoresc şi istoric

Râmnicul pitoresc şi istoric

Pr. Laurenţiu Rădoi, 16 Octombrie 2017

Viaţa judeţului Vâlcea a gravitat mereu în jurul Râmnicului, un „giuvaier de orăşel”, cum îl descria la începutul secolului  XX Nicolae Iorga. Cât priveşte originea acestui toponim, majoritatea cercetătorilor cred că apelativul vine din slavonul „râba” sau „râbnic”, tradus prin heleşteu, iaz cu peşte, întrucât în partea de sud a oraşului era un heleşteu, proprietate a episcopiei, favorabil creşterii peştelui şi pescuitului.

Alţii susţin că numele derivă de la cuvântul „Romanicus” şi că pe locul oraşului a fost o cetate romană, poate Ponce Alutis, fosta capitală a Ţării Lotrului, care se întindea din Ardeal şi cuprindea plaiul Loviştei din judeţul Argeş. Merită amintită şi opinia unor istorici vâlceni care pledează că denumirea provine de la numele unui conducător dac Reb, intrat în memoria localnicilor.

Deşi nu cunoaştem cu precizie data întemeierii oraşului, vestigiile istorice demonstrează că este unul dintre cele mai vechi din Oltenia. Săpăturile arheologice efectuate în împrejurimi au scos la iveală urme ale prezenţei umane încă din perioada paleoliticului superior. Descoperirile de la Copăcelu, Râureni, Căzăneşti, Cetăţuia, Troianu, Ostroveni sau cartiereul 1 Mai dovedesc faptul că acest spaţiu a oferit condiţii favorabile vieţii şi în perioada neoliticului sau bronzului. A.D. Xenopol notează că în preajma Râmnicului pare să fi fost locul unde Traian a atins Oltul, drumul continuând tot pe aici, pe dreapta râului. Acum câteva decenii, aproape de Şcoala „Take Ionescu”, au fost scoase la lumină resturi de ceramică, câteva monede şi o lampă, care dovedesc prezenţa unui sat roman între aşezările de la Buridava (Stolniceni) şi Castra Traiana (Sâmbotin).

Reşedinţă voievodală

Datorită poziţiei geografice strategice, aşezarea a devenit, din secolul al XIII-lea, reşedinţă a voievozilor Nicolae, Litovoi şi Farcaş, dezvoltându-se din ea, ulterior, localitatea care în Evul Mediu se va numi Râmnicu Vâlcea. Referindu-se la perioada de început, autorii Marelui dicţionar geografic al României au stabilit că între anii 1240 și 1259 a devenit aşezare urbană, iar în jurul anului 1290 capitală a judeţului. Dintr-un document franciscan din secolul al XIII-lea desprindem că „Râmnicul şi-ar fi dobândit începutul pe la anul 1303”, ipoteză susţinută de A.D. Xenopol şi Aurelian Sacerdoţeanu. În timp ce Nicolae Iorga consideră că începuturile lui sunt legate de o mănăstire, aflată cândva lângă un heleşteu, acum secat, Constantin C. Giurescu aprecia că mănăstirea, azi dispărută, aflată pe locul actualei arhiepiscopii, a fost înfiinţată în anul 1304 de Tugomir (Tihomir) Basarab, tatăl lui Basarab I Întemeietorul, cu mult timp înainte de înfiinţarea Episcopiei Severinului. Mărturiile vremii arată că, în 1345, localitatea era inclusă în Banatul Severinului, înfiinţat de unguri pentru paza graniţei dinspre bulgari, iar în 1370 era reşedinţă domnească a lui Vladislav I, fiul lui Nicolae Alexandru, care ar fi stabilit aici şi scaunul mitropoliei nou-înfiinţate. Se crede că biserica episcopală şi chiliile ar fi fost la Olteni, un mic sat, la câţiva kilometri distanţă.

Atestarea documentară

Deşi are o existenţă îndelungată, localitatea este menţionată documentar la 20 mai 1388, într-un hrisov emis de domnitorul Mircea cel Bătrân, care dăruia, printre altele, Mănăstirii Cozia „o moară la Râmnic”. Continua dezvoltare face ca aşezarea să ia înfăţişarea unui oraş, într-un timp foarte scurt, voievodul numindu-l, la 4 septembrie 1389, „oraşul domniei mele”. Condiţiile favorabile de care a beneficiat l-au determinat pe domnitorul Radu cel Mare să înfiinţeze aici, în 1503, o nouă Episcopie „a Râmnicului Noului Severin”, drept continuatoare a vechii Mitropolii de la Severin. Actele arată că în Evul Mediu, Râmnicul era al treilea târg, după Câmpulung şi Curtea de Argeş, des vizitat de domnitorii români. Este interesant de notat faptul că în noaptea de 21 ianuarie 1529 avea să fie martorul unei scene tragice: moartea domnitorului Radu de la Afumaţi şi a fiului său Vlad, ucişi de boierii potrivnici în Biserica Cetăţuia. Nu mult după acest eveniment, la Râmnic a fost ridicată o curte domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde şi-a avut reşedinţa domnitorul Pătraşcu cel Bun (1554-1557), tatăl lui Mihai Viteazul, care a construit Biserica „Cuvioasa Parascheva” din centrul aşezării. În aceeaşi perioadă, oraşul a fost şi reşedinţa judeţului „Râbnic”.

Activitate economică şi culturală bogată

Din secolul al XVII-lea, Râmnicul a devenit unul din centrele importante ale Olteniei, călătorii străini rămânând impresionaţi de mărimea şi frumuseţea lui. De pildă, diaconul sirian Pavel din Alep îl numeşte „Râmnicul Mare”, iar italianul Bartolomeo Locadello îl plasează printre cele mai mari oraşe ale ţării. Înflorirea lui se datora atât activităţii comerciale, cât şi funcţiilor administrative sau culturale pe care le îndeplinea. La începutul secolului al XVIII-lea, oraşul avea o tipografie înfiinţată de Antim Ivireanul şi o şcoală „românească”, sprijinită şi supravegheată de Biserică. În perioada 1718-1739, războaiele austro-ruso-turce au influenţat în mod nefast viaţa locuitorilor, aşezarea fiind ocupată, pe rând, de austrieci şi turci şi transformată în loc de apărare sau incendiat. După incendiul din 1737, când „viind turcii şi aici în oraşul Râmnicul au dat foc şi au ars tot oraşul şi toate sfintele biserici şi Sfânta Episcopie la pământ”, localitatea va fi refăcută complet, încât în 1758-1759 făcea parte din cele mai mari centre ale Ţării Româneşti. În 1764, artileria rusă bombardează întreaga localitate, ocupată de trupele otomane, oraşul trecând printr-un moment dificil, care se va repeta în 1768, cu ocazia luptelor dintre turci şi austrieci, când va fi dărâmată şi biserica ridicată de Pătraşcu cel Bun şi Mihai Viteazul. În urma războiului ruso-austro-turc din 1787-1792, „venit-au volintirii nemţeşti cu câţiva husari de au prădat oraşul Râmnic şi ocna cea Mare şi satele, luând buţile cu vin, silind pe raia de le-a dus carele şi sare multă şi mărfuri ce au găsit şi pe cine-l prindea-l dezbrăca”. După aceste neajunsuri, oraşul se va reface din nou repede, fiind plasat în 1791 pe locul 4, după Bucureşti, Târgovişte şi Craiova, între oraşele Ţării Româneşti.

Viaţa bisericească

La începutul secolului al XIX-lea, acest „orăşel” deţinea „reşedinţa unui episcop, 5 biserici şi o mănăstire franciscană”. Deşi la 8 noiembrie 1837 se bucura de o oarecare linişte, încât s-au deschis aici cursurile Seminarului Teologic „Sfântul Nicolae”, o notă culeasă de pe un Octoih al bisericii din Muereasca de Sus subliniază că a trecut din nou prin momente dificile, la 25 iunie 1845, în urma luptei dintre muscali şi turci, „încât s-au speriat toată lumea de frică, frică mare şi au plecat”. Mai târziu, la 7 aprilie 1847, un trăsnet din senin a provocat un imens incendiu ce a devastat jumătate din oraş şi multe bunuri ale episcopiei.

La începutul secolului XX, Râmnicu Vâlcea era cea mai mică reşedinţă de judeţ din ţară, cu 7.290 de locuitori, dar avea 13 biserici şi 751 de familii ortodoxe. Întrucât la 25 noiembrie 1916 oraşul a avut de suferit ororile Primului Război Mondial, fiind ocupat de armatele germano-austro-ungare, care l-au devastat şi incendiat, dedându-se la jafuri şi abuzuri, bisericile au fost jefuite şi transformate în magazii, grajduri şi bucătării de campanie. De la sfârşitul lunii octombrie 1941, au început să sosească la Râmnic militari români răniţi în luptele pentru cucerirea Odesei, fiind cazaţi în cele două spitale înfiinţate în oraş, la Liceul „Alexandru Lahovari” şi la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”. După 23 august 1944, în cartierul Ostroveni s-a organizat un lagăr, soldaţii Regimentului de Geniu răspunzând şi de paza prizonierilor. După ce în 1950 a devenit reşedinţa Regiunii Vâlcea, iar din 1952, centrul administrativ al raionului Vâlcea, în urma împărţirii administrative din 1968 a ajuns din nou reşedinţă a judeţului Vâlcea.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!