Biserică şi societate
Rătăcire în umbra morţii

Rătăcire în umbra morţii

Elena Scurtu, 24 Iulie 2017

În viziunea teologiei creştine prin pruncucidere se înţelege atât uciderea de către mamă a copilului nou-născut, cât şi a produsului concepţiei, adică a fătului. Embrionul şi fătul sunt priviţi ca oameni în toată regula. Pentru Sfinţii Părinţi nu există deosebire între avort şi uciderea unui prunc deja născut. Aceste afirmaţii îşi au temeiul în diferite texte biblice. Dacă trupul omenesc are un început în sămânţa lui Adam, sufletul este dat de Dumnezeu în momentul zămislirii, devenind trupului principiu de viaţă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că „orice fire compusă e aducerea la unire întreolaltă a părţilor prin compoziţie, fără o hotărâre a voinţei” şi că părţile din care este compusă o astfel de natură „sunt de vârstă între ele şi cu ea venind la existenţă împreună, nici una din părţi preexistând temporal celeilalte”.

Ştiinţa susţine acelaşi punct de vedere, plecând de la principiul unanim acceptat că „materia vie ia naştere exclusiv din materie vie” şi că „dintr-o celulă iniţială, numită ou sau zigot, rezultată din fecundarea ovulului de către spermatozoid, ia naştere, prin diviziunea şi diferenţierea celulelor, un organism nou. Înseamnă că încă din momentul zămislirii acest organism este viu, pentru că altfel nu s-ar putea hrăni, dezvolta şi nu ar putea ajunge, în final, un om nou-născut.

Să nu ucizi

Între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai, cea de-a şasea spune: „Să nu ucizi” (Ieşirea 20, 13). Această poruncă interzice omorul pentru că viaţa este cel mai preţios dar pe care Dumnezeu l-a oferit omului. Din primele veacuri creştine, mulţi dintre Părinţii Bisericii şi un mare număr de canoane sinodale au luat poziţie împotriva pruncuciderii care pare să fi fost foarte răspândită în lumea păgână.

Sfântul Ioan Hrisostom spune în una dintre omiliile la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel următoarele: „De ce prefaci cămara naşterii în loc de omor, iar pe femeie, care este dată spre naşterea de prunci, o pregăteşti pentru ucidere?” Didahia, cea mai veche scriere creştină post­biblică, spune: „Să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi!”, pentru că aceasta este calea spre pierzanie, calea morţii, „care este rea şi plină de blestem”. Găsim acelaşi îndemn fundamental în Epistola lui Barnaba: „Să nu ucizi copil în pântecele mamei, nici să-l ucizi după ce s-a născut!” Sfântul Ioan Gură de Aur consideră uciderea produsului concepţiei şi a fătului mai gravă decât cea a copilului născut: „O crimă cu mult mai groaznică decât omorul, o crimă pe care nici nu ştiu cum să o numesc, căci nu se ucide făptură născută, ci se împiedică însăşi naşterea... Pentru ce aduceţi moarte acolo unde ar trebui să se afle viaţă?”

Sfântul Cezar de Arles spune: „Nici o femeie să nu-şi omoare copiii zămisliţi sau deja născuţi; cea care face astfel să ştie cu adevărat că va veni la judecată îna­intea lui Hristos împreună cu toţi cei pe care i-a ucis”.

Între iertare şi oprobriu

Abordând din punct de vedere laic subiectul, am putea primi explicaţii ale comportamentului infracţional al mamei în cazul pruncuciderii şi al avortului din perspectiva a trei planuri: social, medical şi mixt. De ce se comit astfel de fapte? De ce ajung mamele să-şi omoare copiii pe care i-au purtat în pântece două, trei, cinci sau chiar opt luni de zile?

Specialiştii au încercat, după studii îndelungate, să găsească răspunsuri la aceste întrebări şi să dezvolte unele „aplicaţii” pe grupuri de oameni din diverse categorii sociale. Concluzia lor, cea mai importantă, a fost că viitoarele mame nu sunt suficient (sau deloc) educate să dea naştere unui copil. Majoritatea mamelor care îşi ucid propriul copil nou-născut sunt lipsite de responsabilitate, nu au o educaţie, nu ştiu ce înseamnă să aduci un copil pe lume. Din disperare, indiferenţă, sub ameninţarea unui soţ violent ajung să-şi omoare copiii. De asemenea, se susţine că modelul comportamental în cazul faptei de pruncucidere este condiţionat în special de: tulburarea psihică provocată de naştere; tulburarea de comportament; factorul vârstă - cu cât mai mare este vârsta victimei, cu atât mai complexe sunt motivele pruncuciderii; factorii psiho-socio-culturali, mediul în care trăieşte mama, cultura şi religia adoptată de membrii grupului social de care aparţine.

Un alt argument ţine de caracterul complex al naşterii şi răspunsul mamei la acest proces ca un tot întreg, privit atât fizic, cât şi psihic, laturi ale omului care se întrepătrund şi au o interacţiune continuă în orice ipostază s-ar afla persoana în cauză.

Dintr-un alt punct de vedere, realitatea actuală denotă existenţa acelor cauze de ordin socio-moral care se manifestă destul de puternic, chiar dacă nu la nivel macrosocial, ci microsocial (al diferitelor grupuri sau comunităţi sociale, mai ales în zonele rurale), şi anume persistenţa unor mentalităţi de respingere şi oprobriu faţă de mamele care nasc un „copil din flori”, adică un copil în afara căsătoriei. Această respingere este impregnată în special la nivelul familiei de origine, al grupului de prieteni şi chiar al concubinului care nu doreşte să se implice în creşterea şi educarea copilului. De altfel, asistăm şi la o şubrezire a instituţiei familiei, când se tinde mai mult spre relaţii clandestine, ceea ce are un efect negativ asupra întregii societăţi. Relaţiile dintre concubini, cel mai adesea întemeiate pe sentimente fragile, nu rezistă acelor cerinţe de responsabilitate morală şi materială pe care le implică aducerea pe lume a unui copil. Este greu de crezut că toate aceste elemente nu au o influenţă în luarea deciziei de a omorî pruncul şi care contribuie la amplificarea stării psihice a femeii însărcinate, care şi aşa trece printr-o perioadă specială, datorată sarcinii.

Dar oare ne-am gândit vreodată că aceste femei sunt, în fond, nişte victime care plătesc (poate chiar de două ori) tributul indiferenţei de care dăm noi dovadă?!

În doctrina juridică rusă se afirmă că femeia nu ar trebui să fie judecată pentru infracţiunea săvârşită ca unic răspunzător al faptei sale, ci în contextul social şi material în care îşi duce existenţa, astfel că şi societatea poartă o anumită vină pentru faptele comise. „În boala societăţii se ascunde sursa unor astfel de infracţiuni”, afirmă un autor rus.

Cugetând mai bine la asumarea responsabilităţii sociale, cred că implicarea la nivel de familie, Biserică, școală şi la nivelul întregii societăţi, prin organele sale abilitate, în sprijinirea viitoarelor mame, este crucială pentru a se evita astfel de cazuri dramatice. Cu toţii avem obligaţia morală de a fi alături de aproapele nostru.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!