Reportaj
Războieni, biserica încolţită din oasele oştenilor lui Ştefan cel Mare

Războieni, biserica încolţită din oasele oştenilor lui Ştefan cel Mare

Dumitru Manolache, 28 Aprilie 2010

Scapără zvâcnind prin grădini răzeşeşti o primăvară nerăbdătoare în bumbii florilor de măr şi zăpezi întârziate înfloresc aparent nefiresc prin cireşi. Fuioare de ceţuri lăptoase înălţate din apele Văii Albe se topesc în căuşul soarelui nehotărât înălţând spre ceruri nori argintii pe care străjuiesc heruvimi. Doar sus, la Mănăstirea Războieni, din Eparhia Iaşilor, oastea îngerilor zideşte în tropare smerenia Sfântului Ştefan cel Mare şi jertfelnicia oştenilor lui întru Hristos.

Pornim de la Hanul Răzeşilor, "loc aşezat, cum cere tradiţia, la răspântie de drumuri, unul din ele fiind şleahul cel mare care, şi atunci, ca şi astăzi, lega ţara Moldovei de lumea evropenească", cum spune Constantin Dram în prefaţa romanului lui Ion Muscalu, "Hanul Răzeşilor", spre poarta ce deschide cerul Războieniului în eternitate. O facem cu emoţie şi grijă să nu smintim cu neputinţa noastră Lucrarea Domnului, însoţiţi de Ion Asaftei, vrednic urmaş al legendarilor oşteni răzeşi ai Sfântului Ştefan de pe Valea Albă. O rupem la drum aşadar spre unul dintre cele mai tulburătoare aşezăminte monahale ale neamului românesc, ridicat la 26 km de Piatra Neamţ, pe o latură a unui triunghi ortodox în care Însuşi Domnul a voit a sădi semne ale voinţei Sale: răspântia cu "şleahul cel mare", Mănăstirea Războieni, cu hramul "Sfinţii Mihail şi Gavriil", înălţată de voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt la anul 1496 peste osemintele vrednicilor martiri care s-au jertfit aici în marea bătălie de la 1476, şi Schitul Ţibucani, de la leatul 1774 unde, peste veacuri, timp de un deceniu, monahul Damian Ţâru s-a nevoit în ascultarea de templar, mâncând numai în picioare şi dorind să se ascundă în adâncul codrilor, să nu vadă faţă de om şi să vorbească numai cu Dumnezeu.

La crucea de unde sfântul diriguia bătălia

Pornim, străbătând un tărâm răvăşit de suliţele unui soare domol, respirând aerul sadovenian al unei primăveri cu mirosuri amestecate de tămâie, vinuri tomnatice înrobite în oale de lut şi ierburi acrite de sevuri adunate în nervuri guşterii, purtând încă în timpane clinchetul clapelor unui acordeon de ocazie, zgândărite cu gravă plăcere şi iscusinţă de un prieten la ceas de seară în Hanul Răzeşilor.

Trecem aşadar de Tupilaţi, lăsând pe deal biserica mănăstirii din Războieni, zidită din piatră îngălbenită de zgura veacurilor, mai departe, spre buza culmii, de unde vom urca la Crucea lui Ştefan, cum îi spun răzeşii de astăzi locului în care Domnul cel Sfânt, aşezat la vreme de război, diriguia cruciada împotriva necreştinilor cotropitori.

Urcăm preţ de câteva minute culmea cu palisadă, înveşmântată paradoxal în covor de frunze dospite în gheţurile iernii şi albul scânteietor al florilor de Paşti, până sus, unde credeam că în singurătatea secundei vom putea auzi, în umbra crucii cu tricolor de aici, vuietul bătăliei din veacuri. Dar nu fu aşa, căci la locul cel sfânt, cum îl simt şi astăzi războienii, aveam să dăm peste două femei venite din sat să se liniştească şi să sporovăiască despre cele lumeşti, în tinda bisericii de aici de sub cupolele norilor. Catinca Covrig şi Elena Borş, cu nora şi băietul celei de-a doua, preamăreau prin lumescul prezenţei lor jertfelnicia Voievodului Ştefan şi al oştenilor Măriei Sale, dincolo de vreme şi de vremuri.

Coborâm după un timp pe cărări seculare, urmăriţi de imagini închipuite de răzeşi, luptători şi sfinţi încleştaţi într-o cruntă bătălie pentru apărarea neîntinării pământului strămoşesc, trecem un pârâu înnoroit, urcăm în mijloacele noastre moderne de deplasare şi o rupem spre mănăstire.

După câteva minute, intrăm în curtea aşezământului, călcând cu grijă, căci sub tălpile noastre se odihnesc oştenii Sfântului Ştefan.

"Întru pomenirea şi amintirea tuturor"

"În zilele cuviosului şi iubitorului de Hristos, domnului Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitorul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, la anul 6984 (1476), iar al domniei noastre al 20-lea curgător, sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate ale lui răsăritene puteri; încă şi Basarab Voievod, cel numit Laiota, venit-a cu toată ţara lui basarabească. Şi au venit să jefuiască şi să prade Moldova; şi au ajuns până aici la locul numit Pârâul Alb. Şi noi, Ştefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieşit înaintea lor şi am făcut cu dânşii mare război, în luna iulie în 26 de zile; şi cu voia lui Dumnezeu, biruiţi fură creştinii de către păgâni. Şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi moldoveni. Tot atuncea au lovit şi tătarii Moldova din acea latură. Pentru aceea binevoita Io Ştefan Voievod a zidi acest hram întru numele Arhistrategului Mihail, întru ruga sa şi a doamnei sale Maria şi a fiilor săi Alexandru şi Bogdan, şi întru pomenirea şi amintirea tuturor dreptcredincioşilor creştini care s-au prăpădit aici. În anul 7004 (1496), iar al Domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8."

Aşa grăit-a Domnul Ştefan în pisania aflătoare pe peretele de sud al bisericii, în partea dreaptă a uşii ce dă în pronaos, despre acele zile cumplite şi despre sufletul său, neostoit nici după 20 de ani, de pierderea oştenilor Măriei Sale.

"Şi au zidit deasupra oaselor o biserică"

Biserica de la Războieni a fost ridicată de marele voievod, ca un mausoleu, izvorât din zbuciumul unei dureroase suferinţe, căci bătălia de la Valea Albă-Războieni a fost pierdută de domnul Moldovei. "Ai noştri au pierit, încât s-a înălbit poiana de trupurile lor... şi mulţi din boierii cei mari au picat şi vitejii cei buni au pierit şi fu jale mare în toată ţara", spune cronicarul Grigore Ureche, care adaugă: "După ieşirea neprietenilor şi vrăjmaşilor din ţară, dacă au strâns Ştefan Vodă trupurile morţilor, movilă din cei morţi au făcut şi pe urmă şi-au zidit deasupra oaselor o biserică unde trăieşte şi astăzi întru pomenirea sufletelor."

Nu se cunoaşte exact cât a durat ridicarea acestui Altar, dar, după cum spun istoricii, lucrarea este probabil să fi fost începută la 26 iulie 1496, data comemorării marii lupte de la Pârâul Alb, şi să se fi încheiat la 8 noiembrie, acelaşi an, când biserica a fost sfinţită şi a primit hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Din nou la viaţă, după 31 de ani de pustiire

Mănăstirea are o lungă şi zbuciumată istorie, aşezământul fiind desfiinţat în 1959, iar maicile cele bătrâne, gonite la Agapia, Văratec şi Slatina, iar cele tinere, în lume. Pe loc au rămas totuşi patru dintre ele, părăsind numai de formă veşmântul monahal ca să poată ţine peste timp veşnic aprinsă candela pomenirii martirilor sfântului în biserica voievodală transformată în lăcaş de parohie.

În 1973, biserica a fost restaurată. Săpăturile arheologice făcute cu acel prilej au dus la descoperirea unor gropi în care se aflau osemintele oştenilor căzuţi, înhumate fără o ordine anume. Nedescoperindu-se craniile celor morţi, se presupune că ele au fost depuse sub Altar, unde nu s-au făcut săpături.

După 31 de ani de pustiire, Dumnezeu a vrut să dea din nou semn de lumină sfântului lăcaş. De aceea, în 1990, mănăstirea a fost redeschisă prin aducerea de la Văratec a unui grup de maici şi surori. Acestea, alături de cele patru călugăriţe care nu s-au depărtat de biserica-necropolă în toată perioada de restrişte, au reînnodat firul trăirii monahale în acest loc, sub îndrumarea maicii stareţe Nazaria Niţă şi a maicii egumene, monahia Glicheria Mănăstireanu.

În 1994, a fost instalată o nouă stareţă - Olimpiada Neagu - care, din motive de sănătate, în 1998, se retrage la Văratec, în locul ei fiind numită stareţă Stavrofora Acachia Căuş.

În prezent, mănăstirea are o obşte de 26 de monahii şi surori. Cu ajutorul lui Dumnezeu, obştea se îndeletniceşte, în principal, cu slujbele, restul timpului fiind destinat ascultărilor. În mănăstire funcţionează ateliere de croitorie, sculptură, litografiere icoane, ţesut covoare şi tâmplărie. Cu sprijinul unor creştini, cum este şi domnul Ion Asaftei, mănăstirea a început să se dezvolte, candela credinţei în acest loc sfânt rămânând aprinsă într-o tainică legătură cu sfinţenia ctitorului ei.

Maica Serafima, mireasa de 95 de ani a Bisericii

Cu siguranţă, acest drum al nostru spre poarta eternităţii Războieniului ar fi fost incomplet dacă nu am fi cunoscut-o şi pe maica Serafima Hăisan care, la 95 de ani, continuă să reverse asupra surorilor ei de mănăstire şi a fraţilor din lumea de dincoace de zidurile aşezământului acel har dumnezeiesc cu care Însuşi Mirele Hristos a încununat-o la vârsta de opt ani când a îmbrăcat veşmânt de mireasă a Bisericii noastre ortodoxe.

Vioaie şi tonică asemenea unei rugăciuni, bucuroasă de vizită şi vrednică asemenea unei furnici, postitoare şi cititoare zilnică, fără ochelari, a Psaltirei, maica Serafima poartă în nevoinţa ei nu numai imaginea legendarei mame a Sfântului Voievod Ştefan, ci şi chipul maicii eterne a neamului românesc. Acea fiinţă de dincolo de timp, de dincolo de haturi, pe care, necondiţionat, o iubeşti şi o respecţi, căci descoperi în chipul ei modelul cel sfânt al Maicii Domnului zugrăvit în icoane care, cu siguranţă, îi este pavăză şi ajutor. Despre cuvioşia sa cuvintele sunt prea sărmane să o mai poată cuprinde. De aceea, îi sărutăm mâna în genunchi, lăsându-ne mângâiaţi de palmele sale sidefii, îi mulţumim pentru rugăciuni şi ne îndreptăm spre ieşire.

Părăsim mănăstirea cu aceeaşi grijă cu care i-am trecut pragul, nu înainte de a ne mai închina încă o dată în dreptul Altarului sub care sfântul şi-a adunat mucenicii. Trecem de poarta lăcaşului, minunându-ne de frumuseţea unui măr neînfrunzit încă, dar pregătit să-şi spargă bumbii mugurilor rozalii la primul ceas al zorilor de mâine, măr răsărit acolo, lângă gard, ca un pom veşnic viu, aprins la căpătâiul sfinţilor ce dorm sub velinţa de tină din Altarul bisericii-mausoleu.

▲ "Simţim duhul şi prezenţa Sfântului"

"Când ne gândim că păşim în biserica sub care se află osemintele celor care s-au jertfit pentru credinţă şi neam, simţim o datorie sfântă de a ne ruga pentru ei. Şi când ne rugăm, trăim aşa o linişte deosebită şi o sporită evlavie. Simţim duhul şi prezenţa Sfântului Ştefan cel Mare în tot ceea ce facem, iar în unele împrejurări disperate, când nu întrezărim nici un sprijin, de nicăieri, ne rugăm şi Dumnezeu, prin Sfântul Său, Ştefan cel Mare, ne trimite ajutor", ne mărturiseşte maica stareţă Acachia Căuş.

Invitaţi de cuvioşia sa, intrăm în trapeză, unde descoperim, ca o icoană, un portret necunoscut al lui Ştefan cel Mare. O splendidă litografie care sub imaginea sfântului înfăţişează două scene: Bătălia de la Codrii Cosminului şi cea de la Podul Înalt, iar mai jos înscrisul "Legea, Neamul şi Moşia, orişicând va fi nevoie, cu viaţa s-apărăm, cum făceau străbunii".

Soldaţi în oştirile Sfinţilor Arhangheli

Păşim cu grijă în sfânta biserică. Miroase puternic a tămâie şi a smirnă. Tragem adânc în piept aerul înmiresmat, copleşiţi de simplitatea şi smerenia Altarului de piatră pe care Sfântul Voievod l-a ales drept loc de veşnică odihnă vrednicilor lui oşteni. Câtă durere va fi cuprins sufletul lui! Câte lacrimi va fi vărsat şi câte posturi aspre va fi petrecut ca să se mântuie cei care au căzut ca nişte mucenici în luptă! Câtă iubire de-aproapele se va fi strâns în inima lui de a poruncit ca toţi cei pieriţi, indiferent că erau creştini sau păgâni, să fie cinstiţi cum se cuvine, "întru pomenirea şi amintirea tuturor"! Câtă bucurie va fi aflat ştiind că ei vor fi ajuns sodaţi în oştirile cereşti, sub nebiruiţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi câte rugăciuni de mulţămire va fi înălţat spre Mântuitorul înlăcrimatul domn!

Poate cineva să le cuprindă?


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!