Editorial
Realitate cu gust

Realitate cu gust

Cosmin Daniel Pricop, 18 Februarie 2015

Sunt multe îndemnuri pe care le face Mântuitorul Hristos în Predica de pe Munte, numită sugestiv în decursul timpului „constituţia creştinismului“ aflat în fază incipientă. De la Fericiri la Tatăl nostru, de la felul cum postim la felul cum se cade să facem milostenie, Hristos fixează jaloanele principale pentru o viaţă cu altă noimă decât ceea ce se cunoscuse şi se experimentase până atunci. Dintre cuvintele rostite în acest context, o sintagmă ilustrează foarte potrivit felul în care următorii lui Hristos - creştinii (subînţelegându-se aici evident în sens mai larg şi aspectul instituţional al creştinismului) - pot interacţiona cu lumea care îi înconjoară. Este vorba de textul din Evanghelia după Matei, capitolul 5, versetul 13: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni“. Nu cred că poate exista un motto mai bun pentru a descrie modalitatea implicării Bisericii în societate, felul în care Aceasta îşi poate înţelege prezenţa într-un timp şi într-un spaţiu pe care nu le poate revendica numai pentru sine, ci trebuie să le împartă şi cu alţii, care nu sunt neapărat binevoitori sau prieteni. Rezolvarea problemelor cu care se confruntă Biserica nu rezidă în presupunerea faptului că acestea nu există sau că totul este roz, ci în identificarea şi tratarea acestora în deplină cunoştinţă şi responsabilitate.

Credincioşii, laici şi clerici, care împreună alcătuiesc Biserica, sunt chemaţi de Hristos să se identifice în mod simbolic cu sarea. În Bisericile creştine ale Orientului Apropiat şi Mijlociu există până astăzi slujbe de binecuvântare a sării, analog cu sfinţirea apei sau a oricărui alt element esenţial vieţii umane. Funcţia fundamentală a sării este aceea de a da gust mâncării. De a o face comestibilă şi, poate mai mult, de a o face să fie savurată. Prin extensie, Biserica (atât instituţional, cât mai ales personal, prin credincioşi mireni sau hirotoniţi) are chemarea de a da gust lumii în care trăieşte şi din care face parte integrantă. Mesajul Bisericii către lume are valoare de ingredient esenţial care, adăugat cu măsură şi la timp, dă gust (adică sens) vieţii pe care cei mai mulţi oricum o găsesc fadă, ternă, fără orizont şi fără optimism. Biserica poate reda lumii gustul de viaţă, dar numai în măsura în care cunoaşte lumea şi înţelege ce îi lipseşte acesteia, fără să se grăbească la a stabili diagnostice sau a prescrie tratamente.

Pentru a avea efectul scontat, sarea trebuie să se potrivească cu toate celelalte ingrediente care alcătuiesc o mâncare. În cheie teologică, mesajul Bisericii se impune să se grefeze pe specificul celor cărora se adresează şi să vină în prelungirea aşteptărilor pe care lumea le are de la Ea, fără însă a-şi abandona propria identitate. A înţelege lumea nu înseamnă a-ţi fi jenă să îi arăţi locurile ei sumbre şi nici a găsi justificare pentru orice exces al ei. De reţinut şi faptul că sarea în sine nu deţine funcţia unei autorităţi supreme. Ea însăşi se poate strica, adică îşi poate rata menirea de a da gust sau sens lumii peste care se presară, moment în care este aruncată şi călcată în picioare. Judecarea ei se va face de Cineva pe Care gustul nu Îl înşală niciodată.

 


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!