Analiză
Realitatea dumnezeiască şi etica omului necredincios

Realitatea dumnezeiască şi etica omului necredincios

Dumitru Horia Ionescu, 12 Noiembrie 2014

Forma modernă de democraţie s-a dezvoltat în cadrul societăţii britanice. Chiar dacă diferită de accepţiunea clasică, cea antică, considerată aproape ideală, noţiunea de democraţie s-a conturat ca un exerciţiu al părerii exprimate liber, pe baza căreia ar putea apărea o nouă înţelegere comună a lucrurilor şi faptelor. Libertatea de expresie se dorea, din acest motiv, ca o victorie asupra consensului social şi politic medieval, impus de stăpânitori vasalilor lor.

Evident, noua formă de dezbatere a fost speranţa unei generaţii, o revoluţie profundă în epoca respectivă, obligată să găsească un consens, care să-l înlocuiască pe cel vechi. Prin această probă de maturitate, vasalii de odinioară, cei care se supuneau necondiţionat dorinţelor elitei, devin ceea ce astăzi numim „un public“, adică o grupă de ascultători, direct interesaţi de mersul discuţiei, implicaţi în dezbateri şi răspunzători, ca toţi ceilalţi din public, în găsirea unui consens.

Dumnezeu şi normele ideologice

Trăim azi o epocă a dezbaterii publice în căutarea unui numitor comun, chiar dacă nu întotdeauna decizia majorităţii este cea dorită şi visată de fiecare individ în parte. Suntem obişnuiţi cu ceea ce numim „parlamentarism“, fiind evident că discuţia publică nu se rezumă doar la ordinea politică. Orice aspect al vieţii cotidiene este supus dezbaterilor generale, indiferent dacă acest lucru este absolut necesar. Sociologii sunt de acord în a evalua forma socială a comportamentului nostru, pe care ne-am obişnuit să-l numim public, în sensul de comunitate. Fiecare dintre noi, odată ce a cumpărat un bilet de intrare la concert, la teatru, sau la o altă manifestare de orice fel, devine implicit un judecător al respectivei manifestări pe care poate să o aprobe prin aplauze sau să o respingă prin forme mai puţin politicoase. Nu ne propunem aici să evaluăm bunul-gust al societăţii sau cât de ridicat este nivelul cultural şi responsabil al acesteia. Însă trebuie remarcat că în virtutea acestui încetăţenit obicei al dialogului, discuţiile legate de religie şi credinţă sunt inevitabile. Evident, putem să acceptăm acest fenomen ca parte din realitatea imediată a timpurilor noastre, dar nimeni nu este obligat, sau poate să fie obligat, a accepta o discuţie care constituie de la bun început o blasfemie sau care este jignitoare, dezbaterea având ca premisă o evidentă lipsă de respect faţă de toţi cei care-şi mărturisesc credinţa lor în Dumnezeu. Refuzul de a intra într-o asemenea discuţie decurge din însăşi premisa pe baza căreia s-a dezvoltat cultura dezbaterilor publice, formele necivilizate fiind de la bun început considerate inacceptabile. Chiar dacă dialogul respectă normele civilizate rânduite, acesta va păstra întotdeauna un aspect lumesc, l-am putea numi chiar prozaic, dat fiind faptul că iubirea pe care Dumnezeu ne-o poartă, altfel spus, realitatea dumnezeiască, nu poate fi cuprinsă în nici o normă ideologică sau filozofică.

„Morala“ omului necredincios

Dezbaterea propusă de ateism este continuu cea a unui sistem care poate să fie discutat doar la nivel intelectual, al unui mod de gândire ce nu-şi poate depăşi propria formă speculativă, fiind din acest motiv perisabilă. Orice gând omenesc, atunci când este rupt de infinita iubire dumnezeiască, este condamnat la îmbătrânire, devenind cândva desuet. Mai devreme sau mai târziu, un alt gânditor, într-o altă epocă, cu un alt bagaj de cunoştinţe, se va strădui să infirme toate ipotezele considerate valabile până la acel moment. Din acest motiv, teologia este obligată să se întrebe dacă participarea la dezbaterea propusă de ateism este necesară sau lipsită de sens.

Omul necredincios, cel care refuză cu înverşunare orice formă de dialog cu divinitatea, este nevoit să caute, ca o condiţie fundamentală de viaţă, un scop al existenţei sale, un rost pentru care se merită să trăieşti, să te lupţi cu greutăţile cotidiene, să suferi, dar şi să te bucuri şi să trăieşti clipe de satisfacţie reală. Omul care-L refuză pe Dumnezeu, dar doreşte să ducă o viaţă corectă şi demnă se va îndrepta către un sistem etic care să-i ofere indispensabila stabilitate emoţională. Astfel, nu putem refuza ateului o competenţă morală în viaţa sa de zi cu zi. Lexiconul termenilor fundamentali de filozofie, apărut la Editura Herder în 2003, consideră „morala“ ca fiind forma de viaţă a unei societăţi bazate pe reguli unanim acceptate şi respectate. Aceste reguli se doresc a fi obiective şi general valabile. Înţelegem că morala, văzută într-un sistem care presupune lipsa lui Dumnezeu, se bazează pe un consens, chiar dacă acesta poate să fie cel mai mic numitor comun. O permanentă reevaluare a normelor morale este indispensabilă, altfel sensul moral este în pericol să decadă într-o simplă orientare morală, fapt ce poate devia în sisteme paralele nefaste ordinii publice. Ajuns aici, omul este nevoit, chiar obligat, să-şi caute un sistem etic care să-l stabilizeze în dorinţa lui de a trăi ireproşabil din punct de vedere moral.

Acelaşi lexicon consideră „etica“ ca fiind o oglindire şi o permanentă fundamentare a vieţii care doreşte să acţioneze într-un spaţiu moral. Etica hotărăşte regulile morale, motivându-le, găsindu-le un sens în realitatea imediată. Ateismul consideră normele etice ca fiind intuitive, datorate unei intuiţii omeneşti, care înlocuieşte acţiunea divină. Evident ne putem întreba în ce măsură intuiţia nu este doar întâmplare, o potrivire empirică, neşteptată, cauzată de noroc sau neşansă, şi care paradoxal, dar riscant, avansează către un nivel superior, de normă etică, prescriind ceea ce este moral, amoral sau chiar imoral. Astfel, etica lipsită de Dumnezeu este riscantă, indiferent de sistemul de norme propus. Emanuel Levinas susţine pe bună dreptate că etica îşi are o justificare doar atunci când este pusă, într-un sens pragmatic, în legătură cu Dumnezeu. Fără Dumnezeu, ea este doar o încercare arogantă de a ne dărui nouă fericire şi ordine absolută, atunci când atât fericirea, cât şi ordonarea vieţii nu sunt norme care pot fi impuse prin dezbaterea publică bazată pe intuiţia colectivă. Căutarea obsesivă a fericirii pe pământ, epicureismul a vizat aşa ceva, se termină într-o formă agresivă de egoism, fericirea devenind o obsesie care se tranformă uşor în dictatură. Oare comunismul nu propunea la nivel etic o fericire generală, ce avea se vină într-un viitor promis fără încetare?

Credinţa în Dumnezeu, perspectiva care dă sens viitorului

Conştiinţa că nu suntem singuri pe acest pământ, că nu suntem lăsaţi la voia întîmplării, ne face să trăim un sentiment de fericire care ne aduce liniştea sufletească visată fără încetare. Credinţa în Dumnezeu, dragostea Sa vindecătoare depăşesc calitativ orice normă etică, fiindcă fericirea rezultată din certitudinea ajutorului divin are valoarea unei liniştiri sufleteşti, fiind un prim pas, un început, o primă căutare către ceea ce este cu adevărat vindecător.

Posibil ca oricine, fie el ateu sau om credincios, să ajungă la o treaptă morală prin care să respecte cu stricteţe normele etice evaluate într-un sistem moral acceptat unanim. Ateul se va opri aici, la respectarea regulilor, fiindcă dincolo de normele etice pe care şi le-a stabilit ca etalon nu mai există nimic. Totul se opreşte într-o apoteoză a unei conduite sociale corecte. Pentru omul iubitor de Dumnezeu morala este un început, o condiţie indispensabilă pentru a trece dincolo de orice sistem inventat de noi. Ateul se va mândri cu disciplina morală la care a ajuns, fiind, prin aroganţă, într-un pericol iminent de a trece pragul către lipsa sufocantă de morală, ajungând la imoralitatea celui care se consideră fără pată. Cum lipsa greşelii este fenomenologic imposibilă, acela care se consideră perfect decade într-o lipsă existenţială de sens al vieţii. Viitorul devine absurd, greu de suportat, normele care ar trebui să ne aducă fericirea sunt respectate riguros, dar ea, fericirea, rămâne de neatins, atât de aproape, dar mult prea departe, dincolo de orice strădanie, de orice încercare şi de orice poruncă rostită cu aroganţa celui care se crede perfect. Cine crede în Dumnezeu respectă normele etice ale societăţii ca un fapt normal, de la sine înţeles, necesar convieţuirii în societate. Normalitatea gestului moral nu are nimic deosebit, nu este o culme, un apogeu, ci doar primul pas către viitor. Omul credincios se pocăieşte, mărturiseşte duhovnicului greşelile, speră şi crede în iertarea dumnezeiască, vrea să se statornicească pe calea rugăciunii, a faptelor bune, a certitudinii că există un viitor, aşa cum Dumnezeu ni l-a promis şi jertfa pe cruce a Mântuitorului l-a făcut posibil.

Din acest motiv, al prezentării singurului viitor cu adevărat posibil, al depăşirii singurătăţii şi al oricărei teorii nihiliste, teologia se implică în dezbaterea publică asupra existenţei lui Dumnezeu. În perspectiva eshatologică propusă de aceasta, credinţa nu înseamnă doar depăşirea normelor etice intuitive, ci primeşte o raţiune practică imediată. Crezând în Adevărul etern, desluşim diferenţa dintre ceea ce ne aduce binele şi ceea ce ne face rău. O constatare se impune implicit: orice negaţie a adevărului dumnezeiesc este o repetare a unor argumente pur speculative mai vechi. Actuala dezbatere ateistă nu este o provocare nouă, ci o dispută mai veche, transpusă într-un limbaj nou. Nimic nou sub soare.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!