Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Realitatea ultimă şi Dumnezeu (II)

Realitatea ultimă şi Dumnezeu (II)

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 06 Feb 2011

Relaţia dintre Dumnezeu şi creaturile Sale, dintre Hristos şi creştini este concepută a fi tot una dualistă. În primul rând, pentru că tot ce există se află într-o stare de dependenţă absolută faţă de Dumnezeu-Creatorul, în vreme ce Dumnezeu are autonomie deplină, făcând imposibilă funcţionarea legii universale a naşterii condiţionate din budism. Iar apoi, pentru că Iisus Hristos, ca Dumnezeu şi Realitate ultimă, devine ceva transcendent pentru credinciosul creştin. Nemaifiind subiectul, ci obiectul credinţei, relaţia dintre Hristos şi credincioşii Săi este una dualistă. (cf. M. Abe, "God, Emptiness and the True Self", în: F. Franck şed.ţ, op. cit., p. 67). Şi tot la fel, în opinia aceluiaşi filosof de la Kyoto, chiar înţelegerea lui Dumnezeu ca persoană, căreia ne adresăm cu "Tu", este una dualistă. Faptul că Îl apelăm pe Dumnezeu cu "Tu" înseamnă că Îl privim ca fiind deosebit de noi şi că, prin aceasta, Îl obiectivăm. Or, întrucât o asemenea obiectivare nu este compatibilă cu noţiunea de Realitate ultimă, presupune că Absolutul nu poate fi un "Tu" (cf. idem, "Budhism and Christianity as a Problem of Today", Part II, în: JapRel 3 ş1963ţ, nr. 3, p. 25).

Dincolo de aceste incompatibilităţi între Vidul budist şi Dumnezeul creştin, Masao Abe aduce în discuţie un concept cu ajutorul căruia, afirmă el, ar putea fi depăşită orice dualitate, respectiv conceptul de chenoză, de auto-deşertare a lui Dumnezeu. Textul pe care îşi fundamentează filosoful japonez interpretarea este cel de la Filipeni 2, 5 ş.u. Interpretarea actului chenotic, însă, este împinsă la extrem, în sensul că se afirmă că, prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu ar fi renunţat nu doar la câteva dintre atributele Sale divine, ci la însăşi filiaţia Sa divină (vezi M. Abe, "Kenotic God and Dynamic Shunyata", în J.B. Cobb/Ch. Ives şeds.ţ, op. cit., p. 10).

Mai mult decât atât, Abe susţine că auto-deşertarea Fiului lui Dumnezeu întrupat nu poate fi redusă la a doua Persoană a Sfintei Treimi, aceasta presupunând şi auto-deşertarea lui Dumnezeu Tatăl. Fiindcă ea îşi are temeiul în Dumnezeul Tatăl, în voinţa şi iubirea Sa, care este identică cu natura Sa primordială (ibidem, ibidem, p. 14). Din această perspectivă, auto-deşertarea nu e un atribut, ci natura fundamentală a lui Dumnezeu (ibidem, ibidem, p. 16). Dacă Dumnezeu este esenţialmente auto-deşertare desăvârşită, atunci nu poate exista nimic altceva vizavi de El, care ar putea deveni Dumnezeu. În baza auto-deşertării Sale totale, Dumnezeu nu devine altceva, ci este deja ceea ce este dintotdeauna. În acest mod, afirmă Masao Abe, este transcendat caracterul monoteist şi, totodată, dualitatea creştinismului, bineînţeles fără a se cădea în panteism. Pentru că, în panteism, Dumnezeu este perceput ca substanţă, iar identitatea Sa cu totul şi cu orice nu e mijlocită prin auto-negare, respectiv auto-deşertare (ibidem, ibidem, p. 17 sq.).

Analizând cu atenţie spusele lui Masao Abe, e limpede că anumite afirmaţii ale sale ne conduc spre ideea că el acceptă existenţa unui Dumnezeu real, distinct de tot ceea ce înseamnă Vidul budist absolut. Alte afirmaţii, însă, ne arată că el Îl priveşte pe Dumnezeu doar ca pe un produs al gândirii şi limbajului obiectivant. Nu există practic nici un Dumnezeu distinct de Vid. În fapt, Abe nu vorbeşte despre Dumnezeu, ci despre conceptul creştin de Dumnezeu.

La rândul său, din cauza deosebirilor profunde dintre "Dumnezeu" şi "Shunyata", John Cobb este de părere că "Shunyata" şi "Dumnezeu" nu se fundamentează pe aceeaşi Realitate ultimă. Ceea ce vrea el să ne sugereze nu înseamnă că nici una dintre cele două expresii ale Absolutului nu s-ar întemeia pe Realitatea ultimă, cât mai degrabă că există mai mult decât o Realitate ultimă. Prin urmare, "Shunyata" şi "Dumnezeu" ar trebui înţelese ca ultime răspunsuri la două întrebări distincte. În vreme ce "Shunyata" ar fi răspunsul la întrebarea ce eşti tu însuţi şi ce ar fi toate celelalte lucruri, "Dumnezeu" ar fi ultimul răspuns la întrebarea cum şi de ce lucrurile au caracterul particular şi forma pe care le au (J. B. Cobb, "Christian Witness in a Pluralistic World", în: J. Hick/H. Askari şeds.ţ, The Experience of Religious Diversity, Aldershot, 1987, p. 158). În vreme ce Vidul ar fi Realitatea ultimă, Dumnezeu ar fi Actualitatea ultimă, mai precis actualizarea cosmică, permanentă a Realităţii ultime, de care depind toate actualizările efemere. Deşi socoteşte că Vidul şi Dumnezeu ar putea fi acceptate ca Realităţi ultime distincte, totuşi, Cobb contestă faptul că Vidul budist şi Dumnezeul biblic ar putea fi relaţionate pur şi simplu într-un întreg sincretist. Aceasta pentru motivul că budiştii şi creştinii afirmă lucruri care, de cele mai multe ori, se află în contradicţie. Astfel, budiştii sunt convinşi că, dacă toate lucrurile sunt fără substanţă, nu poate exista nici un Dumnezeu aşa cum Îl înţeleg creştinii. Iar creştinii, care sunt obişnuiţi cu ideea existenţei unui sine aflat în faţa lui Dumnezeu, nu pot fi de acord cu părerea că n-ar exista nici un sine sau că adevăratul sine ar fi identic cu vidul, cu vacuum-ul.