Evanghelia de Duminică
Recunoștința, stâlp al bunei cinstiri de Dumnezeu

Recunoștința, stâlp al bunei cinstiri de Dumnezeu

Duminica a 29-a după Rusalii (a celor 10 leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Minunea vindecării celor zece leproși este menționată numai în Evanghelia scrisă de Sfântul Luca.
Contextul în care este plasată relatarea acestei minuni are un pronunțat caracter eshatologic. Parabola iconomului nedrept (16, 1-8) ne amintește de momentul bilanțului vieții pământești, iar Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (16, 19-31) ne învață că lumea creată de Dumnezeu are o parte văzută și una nevăzută, fiecare cu realitățile care le aparțin. Între aceste două parabole, propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos, în partea teoretică, trimite la același mesaj eshatologic prin teme ca: prietenia cu bogățiile nedrepte (16, 9-13); adulterul (16, 18); despre poticniri (17, 1-2); despre iertarea aproapelui (17, 3-4); despre puterea credinței (17, 5-6). La aceste teme se adaugă și datoria de a împlini toate poruncile lui Dumnezeu, nu din orgoliu sau aroganță, lipsiți de modestie, ci ca slugi netrebnice, care nu și-au făcut decât datoria (17, 7-10).

Strigătul celor cuprinși de o boală necruțătoare

Vindecarea celor zece leproși este o primă lămurire a învățăturii despre eshatologie; temă pe care Evanghelistul Luca o reia apoi în capitolul 21, pentru a fixa știința despre această realitate. Împărăția cerurilor este locul viitor al vieții, o realitate spirituală: „... căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

Sfântul Luca nu face o precizare exactă a locației unde se petrece minunea. Ne spune că este vorba de un sat care „se găsește între Samaria și Galileea”. Întâlnirea dintre Iisus și cei zece leproși nu a fost față către față, ci de la distanță, aceștia au strigat de departe. Acești leproși nu erau izolați individual. S-au constituit într-un grup, un fel de leprozerie, cerând ajutorul Celui care trecea: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!”

Faptul că ei „au ridicat glasul” are anumite explicații: întâi leproșii trebuiau să strige mereu: „necurat, necurat!” (Levitic 13, 45; Numeri 5, 2), deci aveau obligația să atenționeze pe oricine se apropia de ei, pentru a nu-l contamina. În cazul de față, faptul că au „ridicat glasul” s-ar putea datora și unei emoții cauzate de o întâlnire cu Doctorul, cu Vindecătorul, care săvârșise atâtea fapte minunate asupra oamenilor.

Credința, sursa speranței vindecării

Lepra este de două feluri: lepra „albă”, numită lepră anestezică, și care se manifestă prin apariția pe piele a unor plăci albicioase absolut insensibile, și lepra tuberoasă, aproape nevindecabilă atunci, chiar și-n epoca noastră. Este cutremurătoare mărturia celor zece leproși care mai sunt astăzi în Leprozeria din Tichilești, judeţul Tulcea.

Strigătul (versetul 13) exprimă o adevărată mărturisire de credință, o stare de durere cauzată de o boală, o convingere că Învățătorul îi va scoate din starea de suferință. Strigătul unor oameni condamnați la o izolare totală de societatea în care trăiau, care nu aveau o altă perspectivă decât să-și aștepte moartea, a fost pentru Iisus o dovadă pentru a-i milui.

Speranța vindecării prin manifestarea credinței a avut un rol important în minunea săvârșită de Iisus: „Și văzându-i, El le-a zis: Mergeți și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit”; ei au crezut atunci când au strigat după Iisus, dar au crezut și în ceea ce le-a spus El. Nu s-au simțit vindecați, dar credeau în cuvântul Celui care-i învăța ce să facă. Credința lor devenea una lucrătoare, un adevărat medicament care-i vindecă, pe cale, înainte de a ajunge la preoți. Acum se împlinește profeția din Isaia (61, 1-2), Învățătorul căruia s-au adresat cu nădejde a putut să-i vindece doar prin cuvintele de povățuire. Nouă dintre cei zece leproși erau iudei și ei erau preocupați de venirea lui Mesia (Matei 11, 2-6). Inclusiv samarineanul Îl aștepta, pentru că și samarinenii știau „că va veni Mesia Care Se cheamă Hristos” (Ioan 4, 25).

Din Sfânta Scriptură aflăm cum credința purtată pe cale a făcut oameni înțelepți (vezi cazul vindecării de lepră a lui Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei, de către prorocul Elisei (IV Regi 5, 13-14); arătarea Mântuitorului după Înviere celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drum spre Emaus (Luca 24, 32); a vindecat (Ioan 4, 5; Marcu 7, 30) pe fiica cananeencei: „iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise”. Îndemnul „mergeți și vă arătați preoților” a venit în urma strigătului celor zece leproși: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!” Acest strigăt a fost de fapt o rugăciune egală cu: „De voiești poți să mă curățești” (Marcu 1, 40). Iisus răspunde imediat, dar în loc de „Voiesc!” folosește un alt imperativ: „Mergeți!”

Toți s-au curățit deodată în timp ce mergeau să se arate preoților: „Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit” (versetul 14b).

Lecția neuitării binelui

Recunoștința vindecării și-a arătat-o doar unul din zece. Acesta era samarinean. Fiecare mergea la preotul, se presupune, de care ținuse înainte de a se îmbolnăvi, la cel care ținea familia sa. Samarineanul, se crede, mergea spre un preot samarinean. Sfântul Evanghelist Luca nu ne vorbește despre bucuria acestuia, ci de respectul pe care-l simțea față de Cel care l-a vindecat. El s-a întors și „a căzut la picioarele Lui, cu fața la pământ, mulțumindu-I” pentru binefacerea vindecării de lepră.

Se știe că samarinenii nu erau întru totul de aceeași credință cu iudeii și nu le respectau preoții, nici nu trăiau la un loc cu aceștia. Samarineanul despre care ne vorbește evanghelistul Luca trăia împreună cu cei nouă iudei și s-a pornit spre preoții iudei dacă a poruncit Iisus, Învățătorul. Toți cei zece au beneficiat de bunătatea lui Iisus. Presupunem că vindecarea s-a produs repede, fiindcă altfel nu mai avea rost să se întoarcă. Nu l-ar mai fi găsit pe Iisus. Din relatarea lucanică („Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Luca 17, 17) înțe­le­gem că Iisus s-ar fi așteptat ca toți cei zece să se întoarcă. Dar s-a întors doar cel care era de alt neam. Pentru mulți cercetători ai textelor scripturistice asocierea unui samarinean grupului de iudei este una surprinzătoare, ți­nând cont de tensiunile dintre aceste etnii înrudite. Chiar și Iisus a avut unele probleme cu aceștia (Luca 9, 51-55). Cu toate acestea, un samarinean, două femei (Ioan 4, 28; Matei 15, 22-28) și toți locuitorii cetății Sihar, din Samaria (Ioan 4, 30; 39-43), L-au căutat pe Iisus și au crezut în El.

Iisus apreciază gestul samarineanului și este extrem de surprins de faptul că numai unul din cei 10 a perceput deplin mesajul său eshatologic; vindecarea era legată de credință, având ca scop mântuirea sufletului, nu doar vindecarea trupului de lepră. Durerea era legată de ceilalți nouă, de fiii cărora Iisus dorea să le ofere viață, ca din belșug să o aibă (Ioan 10, 10).

Subliniind că cel care s-a achitat de datoria de a mulțumi binefăcătorului este de alt neam, Iisus, subtil și indirect, îi mustră de fapt pe cei nouă. Toți au primit curățirea levitică de lepră, dar ea a devenit act mântuitor doar pentru cel care a fost mulțumitor. Autorul tămăduirii este Iisus Hristos, iar condiția subiectivă a fost credința.

Cuvintele de încheiere ale lui Hristos sunt un adânc de smerenie. El îi spune cu alte cuvinte samarineanului: „Nu Eu am vindecat neputința ta, ci credința ta te-a curățit de lepră, credința ta te-a mântuit” (Matei 9, 22; Marcu 10, 52a; Luca 7, 48).

Suferința alungată de Cel care venea spre Pătimire

Iisus se revelează ca un Mesia ce răspândește pacea între etnii și liniștea în sufletul omului. Iisus pleacă spre Ierusalim, ultimul Lui drum spre cetatea sfântă, loc al supliciului, al morții și Învierii Lui, trecând prin acest loc de suferință fizică și morală, care Îi acutizează calvarul.

Recunoștința pentru binefacerea primită devine astfel semn al profunzimii credinței samarineanului, care-L percepe într-un mod unic pe Domnul Hristos, în neputința lui de a-L răsplăti pentru vindecare: „Cu ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie” (Psalmul 65, 3).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!