Reportaj
Regăsirea adevărului firesc al vieţii

Regăsirea adevărului firesc al vieţii

Ștefania Coșuleanu, 25 Iulie 2016

În perioada 25-29 iulie se desfăşoară la Mănăstirea Rohia cea de-a 18-a ediţie a Zilelor Culturale Nicolae Steinhardt. Clerici şi oameni de cultură cinstesc memoria şi activitatea scriitorului şi monahului Nicolae Steinhardt. Manifestarea este organizată de Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, Fundaţia Steinhardt şi Mănăstirea Rohiţa. Întâlnirea lui Nicolae Steinhardt cu Dumnezeu, cu Acel Dumnezeu despre care se spune că nu l-am căuta, dacă nu l-am fi găsit, s-a desăvârşit în spaţiul de cumplită suferinţă al închisorii.

Celui care a refuzat să fie martor al acuzării în celebrul proces Noica-Pillat, în închisoare i s-a adăugat şi faima de evreu botezat şi naţionalist român. Cei şase ani petrecuţi la Jilava aveau să îl conducă către revelaţia întâlnirii personale cu Dumnezeu, întâlnire ce a dat naştere uneia dintre cele mai cutremurătoare cărţi din literatura română: Jurnalul fericirii. Botezul săvârşit în închisoare, la 15 martie 1960, îl va desăvârşi imediat după eliberare, prin taina primei împărtăşanii, la Schitul Darvari din Bucureşti. Era în sfârşit fericit, deşi în exterior era furtună.

Nicu Aureliu Steinhardt avea să cunoască un destin cu ciudate suişuri şi coborâşuri şi cu cele mai ciudate întâlniri cu fericirea. Deşi provenind dintr-o familie de evrei, crescut în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, îndrăgise de mic Biserica. Era prieten cu băiatul preotului şi se juca în curtea bisericii din Pantelimon, fascinat de clopot, acel sunet al sorții, al chemării sale duhovniceşti, cum avea să îl numească mai târziu. A primit în familie o aleasă educaţie, tatăl său fiind un inginer de înaltă ţinută profesională, fost coleg de studii cu Einstein. Şi totuşi, cel care avea să cunoască Taina Botezului în celula nr. 18 de la Jilava, cel care descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor, avea să se îndrăgostească pentru totdeauna: „Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de Biserica Creştină şi de neamul românesc”. Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Justinian Chira, care l-a susţinut în plină perioadă comunistă să fie primit în Mănăstirea Rohia, mărturiseşte despre Nicolae Steinhardt că „avea în suflet lumina lui Hristos încă din copilărie, iar la Rohia nu a făcut decât să se împlinească şi să înflorească, devenind un alt om precum Saul pe drumul Damascului”.

Jurnalul fericirii a fost redactat într-o primă variantă în 1970, fiind confiscat de Securitate în 1972. Îi va fi restituit în 1975, după numeroase intervenţii la Uniunea Scriitorilor. Între timp, scriitorul finalizează o a doua variantă, mai amplă, confiscată şi ea. Cu toate acestea, cartea a circulat clandestin atât în ţară, cât şi în rândurile intelectualilor din exilul românesc.

Cunoscându-l îndeaproape, Arhiepiscopul Justinian Chira îşi aminteşte de acuitatea trăirilor monahului Nicolae: „Hristos nu este o persoană departe în timp şi spaţiu. Pentru mine Hristos este prezent şi actual”. Scriitorul, care predica despre apropierea de Dumnezeu şi pentru care „Hristos este gentleman, cavaler şi boierul care iartă”, a lăsat la mănăstirea de pe Dealul Viei o frumoasă şi vie urmă a trecerii sale pe aici. Chilia în care a locuit, aleea pe care mergea zilnic la bibliotecă şi la biserică sunt marcate de urmele paşilor părintelui Nicolae, amintirea sa fiind un exemplu motivant pentru monahii de aici, după cum ne spune stareţul actual al Mănăstirii Rohia - părintele arhimandrit Macarie Motogna.

Rohia l-a primit în rândul monahilor pe Nicolae Steinhardt cu un curaj deosebit. Chiar dacă intelectualii se fereau de fostul încarcerat, Înaltpreasfinţitul Părinte Justinian, în acea perioadă fiind Episcop-vicar la Cluj, a îndrăznit să îi dea acordul pentru a vieţui în mănăstire. Dragostea de Dumnezeu nu poate fi îngrădită nici de carceră, nici de ziduri, nici de ameninţări şi nici chiar de ochelari negri. Poate că întreaga lui concepţie despre Dumnezeu pe care L-a iubit, predicând nu frica, ci bucuria şi curajul, s-ar putea rezuma în următoarea frază: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar. Şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este”. Şi cu adevărat Nicolae Steinhardt a dus lupta până la capăt, a devenit, aşa cum pentru mulţi părea de necrezut, monahul Nicolae de la Rohia. A făcut o înţelegere în taină cu stareţul de atunci, Serafim Man, căruia i-a promis că îi va organiza biblioteca mănăstirii, dacă acesta îi promite că îl va călugări. Şi unul şi celălalt s-au ţinut de promisiune. A fost călugărit în taină de părintele Serafim Man, cel căruia medicii nu îi mai dădeau nici clipe de trăit nicidecum ani. Discret, paradoxul şi-a făcut loc în viaţa celor care au crezut. Mare e taina lui Dumnezeu şi mare grija lui pentru cei care îl iubesc pe El. Interogat de Securitate despre „nesăbuinţa de a-l călugări pe evreu”, arhimandritul Serafim Man a răspuns cu un curaj care l-ar fi putut costa viaţa: „Da, l-am călugărit pentru că el a trecut la Ortodoxie după ce a studiat toate religiile. A aflat singur că Ortodoxia este cea mai justă şi mai temeinică religie. Iar pentru Biserica noastră este o mândrie ca un filosof în vremurile acestea să afirme aşa ceva”.

Simplă i-a fost vieţuirea ca monah în codrii Rohiei. Îşi alesese de la sine o hrană destul de modestă: ceai cu pâine prăjită, orez fiert şi, atunci când nu era post, puţină brânză de vaci. „Era călugăr făcut şi nu născut de o modestie îngerească”, dă mărturie Înaltpreasfinţitul Părinte Justinian. La Rohia, monahul Nicolae a trăit aproape un ideal ascetic, respecta cu deosebită atenţie tot ce presupune viaţa monahală. Avea o preţuire profundă pentru fraţii săi - călugării de la Rohia. Şi, în plus, trăia bucuria specială a transcenderii clipei pentru întâlnirea cu cel pe care îl iubea atât de mult. În aceeaşi perioadă a vieţuirii lui Nicolae Steinhardt la Rohia, Preasfinţitul Părinte Iustin Sigheteanul era tânăr monah aici şi rememorează cu emoţie prezenţa profund mistică a lui Steinhardt: „În biserică el rostea întotdeauna Crezul şi pentru că nu putea să cânte, citea de fiecare dată Psalmii, cu multă bucurie şi cu o tensiune pe care doar el o putea transmite celor care îl ascultau. Din Nicolae Steinhardt cel cunoscut şi recunoscut a dorit să devină clopotarul mănăstirii. Nimeni nu avea voie să se atingă de clopot. În fiecare zi, el trăgea clopotul la ora 12:00 şi seara la ora 22:00, pentru chemarea la Miezonoptică. Ne şi spunea: «Voi, care v-aţi născut creştini, nu vă daţi seama ce dramă este viaţa fără Hristos. Nu există nădejdea învierii şi nu există nădejdea vieţii veşnice. Acest ideal, care pentru mine acum s-a împlinit, a fost o luptă mare ca să îl primesc»”.

Cheia felului în care a privit poporul român e plină de o sensibilitate crudă şi aproape ţărănească, pe care intenţionat nu a lăsat-o şlefuită de toate şcolile prin care a trecut. Chiar dacă a dezbrăcat mantia de gânditor, de filosof al literei, a continuat să scrie. Învăluit în taină, părintele Nicolae purta simplitatea rasei monahale cu bucurie şi multă nobleţe. Întreaga sa cultură a pus-o în slujba Cuvântului, Cuvântului-Hristos. „Dacă vă voi spune, nu veţi crede”, spunea Mântuitorul Iisus Hristos şi notează Nicolae Steinhardt pe marginea acestei idei: „Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile.”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!