Patristica
Regulile „războiului nevăzut“, după Filotei Sinaitul

Regulile „războiului nevăzut“, după Filotei Sinaitul

Adrian Agachi, 22 Ianuarie 2010

Spiritualitatea sinaită a fost, întotdeauna, una viguroasă, plină de duhovnicie, dar şi de un realism pregnant. Sfântul Ioan Scărarul, Cuvioşii Isihie şi Filotei au reprezentat numele cele mai importante din istoria creştinismului. În acest material vom aborda pe scurt consideraţiile principale legate de „războiul nevăzut“ pe care Cuviosul Filotei Sinaitul ni le-a lăsat prin „Capetele despre trezvie“. Tema principală se va derula în jurul atacurilor nevăzute şi al rolului fundamental pe care trezvia îl oferă rugăciunii în acest aspru duel.

Puţine date biografice

Despre Filotei Sinaitul avem o singură informaţie biografică notată de el însuşi în debutul scrierii sale principale, Capete despre trezvie: „Filotei, monah al mânăstirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a Rugului din Sinai“ (Trezvia minţii şi cerul inimii, Editura Deisis, p. 51). O prezentare scurtă găsim în introducerea semnată de monahul Raffaele Ogliari, publicată în lucrarea citată anterior. Astfel, „puţinătatea informaţiilor nu trebuie să ne mire. Nu e deloc rar, atât în Răsărit, cât şi în Occident, ca autorii monahi să aplice un fel de autocenzură care derivă din practica uitării de sine şi a smereniei totale, tipice monahismului autentic din toate timpurile. Tot ce putem spune deci e că autorul nostru a fost monah al mânăstirii Maicii Domnului a Rugului Aprins de la Muntele Sinai. Monah, iar nu egumen, cum scriu două manuscrise din veacul XIV (…) Lecţiunea „monah“ nu apare numai în majoritatea manuscriselor, dar e puţin probabil ca vreun copist să fi „degradat“ un egumen la treapta de simplu monah, fiind însă mult mai posibil ca un copist să fi promovat un simplu monah din admiraţie sau din dorinţa de a spori autoritatea învăţăturilor lui duhovniceşti (Trezvia minţii şi cerul inimii, p.52). Tot Raffaele Ogliari, citându-l pe Solignac, se declară de acord cu cronologia stabilită de acesta, care îl plasează pe Cuviosul Filotei după Isihie Sinaitul, înainte de Petru Damaschin. Cum între cei doi autori duhovniceşti se găsesc nu mai puţin de trei secole, stabilirea unei date, fie aceasta oricât de aproximativă, devine un deziderat imposibil. Cu toate acestea, ceea ce ne preocupă în principal, atunci când vorbim mai ales de un autor patristic sau filocalic, rămâne moştenirea duhovnicească. Datele ocupă un loc secundar. De aceea subscriem părerii părintelui Dumitru Stăniloae, care afirmă: „Învăţătura duhovnicească a lui Filotei este foarte apropiată de a lui Isihie, amândoi fiind înrudiţi sufleteşte cu Ioan Scărarul. Dar între Isihie şi Filotei sunt şi oarecare deosebiri. (...) Filotei are tendinţe mai războinice, mai active. Lăudând şi el isihia, se opreşte mai puţin la descrierea ei, dând importanţă şi păzirii poruncilor. El nu este aşa poet ca Isihie, dar dă definiţii mai clare şi argumente mai puternice“ (Filocalia, vol. IV, p. 91).

Cumplitul război nevăzut

Capetele despre trezvie debutează cu o frază-şoc: „Este în noi un război al minţii mai cumplit decât cel văzut“ (Filocalia, vol.IV, p.91). În scurt timp, Filotei explică pe larg ce a dorit să spună. „Este un război întru ascunsul nostru, susţinut de duhurile răutăţii, care se poartă prin gânduri cu sufletul. Căci acesta fiind nevăzut, puterile acelea răuvoitoare, fiind asemenea cu fiinţa lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel, se pot vedea, între ele şi suflet: arme, rânduire de bătaie, înşelăciuni viclene, război înfricoşat, ciocniri de luptă şi biruinţe şi înfrângeri din amândouă părţile. Numai un lucru nu îl are acest război al minţii (inteligibil), pe care-l are războiul văzut (sensibil): vremea hotărâtă a războiului. Căci războiul văzut îşi hotărăşte o vreme şi o rânduială, pe când celălalt atacă fără veste şi, ţintind dintr-odată în cele mai dinăuntru părţi ale inimii, omoară sufletul prin păcat“ (p. 94). Duhurile necurate ne atacă fără veste, lovind direct în inima noastră, încercând să ne facă să consimţim planurilor lor rele. Aici intervine trezvia. „Pentru ce se porneşte împotriva noastră lupta şi bătălia aceasta? Ca să nu se facă prin noi voia lui Dumnezeu, precum ne rugăm zicând: facă-se în noi voia ta.“ Iar aceasta stă în poruncile lui Dumnezeu. Dacă cineva şi-a hotărât (şi-a fixat) cu trezvie mintea sa în Domnul împotriva amăgirii dracilor şi urmăreşte cu dinadinsul intrările ce se nasc din năluciri, va dobândi cunoştinţa lor prin experienţă. De aceea şi Domnul, îndreptându-şi atenţia împotriva blestemaţilor draci şi văzând de mai înainte, ca un Dumnezeu, gândurile lor, a rânduit poruncile Sale împotriva scopului lor, înfricoşând pe cei ce le vor călca“ (p.95) Trezvia ne ajută să cunoaştem în detaliu cum reuşesc demonii să ridice asupra noastră acest război şi prin ce ne atacă în mod concret. De aceea, în secolul al XX-lea, Cuviosul Iosif Isihastul dădea ucenicilor săi această regulă: să dorească mai multă experienţă şi mai puţine descoperiri. De ce? Pentru că prin experienţă reuşim să păstrăm mai mult simţirea duhovnicească. Chiar dacă L-am vedea pe Dumnezeu, asta nu ne garantează deloc desăvârşirea.

Rolul esenţial al trezviei

Liniştirea (isihia) este o calitate pe care oamenii o asociază în multe rânduri doar cu simplul calm exterior, influenţat poate de o condiţie materială bună sau o carieră de succes. Din punctul de vedere duhovnicesc, isihia este o lepădare de risipirea produsă de păcat. Isihia unifică interior omul. Dar, pentru a se ajunge la această liniştire, este necesară trezvia, sau atenţia, cum mai este ea denumită. Totuşi trezvia nu poate fi redusă la atenţie, ea înseamnă mai mult de atât, înseamnă să iei aminte la tine însuţi şi la propriile gânduri. De aceea Cuviosul Filotei insistă atât de mult asupra ei. „Foarte rar se găsesc cei ce se liniştesc cu cugetul. Şi aceasta o pot numai cei ce se silesc să-şi apropie harul şi mângâierea dumnezeiască prin această lucrare. Deci, dacă vrem să umblăm întru filosofia cea după Hristos, întru lucrarea cugetătoare pentru păzirea minţii şi cu trezvie, să începem această cale prin înfrânare de la mâncările cele multe, primind mâncările şi băuturile cu măsură, pe cât e cu putinţă. Căci trezvia poate fi numită cu dreptate atât cale ce duce la Împărăţie, la cea dinlăuntrul nostru şi la cea viitoare, cât şi lucrare cugetătoare, ca una ce prelucrează şi înălbeşte cele ale minţii şi o mută de la vieţuirea pătimaşă la cea nepătimaşă. Pentru că se aseamănă cu o ferăstruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-Se, se arată minţii“ (p. 93). Trezvia construieşte drumul necesar rugăciunii curate. Prin ea ajungem să conştientizăm gândurile care ne asediază duhovniceşte şi să facem deosebire între ele. „Trezvia curăţă luminos cunoştinţa, iar aceasta, curăţită, izbucneşte îndată ca o mare lumină acoperită, alungând marele întuneric. Iar acesta fiind alungat, conştiinţa, prin trezvie necontenită şi adevărată, descoperă la rândul ei cele ce se mişcă pe ascuns. Şi prin minte învaţă cu trezvie lupta nevăzută şi războiul mintal (inteligibil), cum trebuie să arunce cu suliţa în lupta de doi şi să lovească la ţintă cu gânduri ascuţite, şi să nu fie mintea lovită, adăpostindu-se lângă Hristos de înţepăturile lăncilor şi dorind lumina atrăgând mintea ca soarele ochii“ (p. 102).

Războiul nevăzut este conştientizat de puţini

Sunt puţini cei care cunosc războiul nevăzut şi se amăgesc cu ideea că păcatele sunt doar exterioare. „Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot, curăţia inimii, ignorând cu totul întunericul patimilor dinăuntru. Drept aceea, toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel şi nu sunt îmbibaţi de bine prin cercare socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul. Deoarece nici privirea nu le poate vedea, fiind tăinuite şi cunoscute numai de Dumnezeu, Conducătorul luptei şi conştiinţei celui ce luptă. Acestora socot că li s-a spus cuvântul din Scriptură: „Şi au spus pace, dar nu era pace.“ Deci sunt între fraţi, din simplitate, unii de felul acesta. Ei doresc şi se silesc cât pot să se ferească de faptele rele cu lucrul. Dar în cei ce au dorinţa să-şi cureţe vederea sufletului e o altă lucrare a lui Hristos şi o altă taină“ (p. 107) Nu putem decât să ne rugăm ca toţi creştinii să poată ajunge să conştientizeze ce înseamnă acest război nevăzut. Şi să aibă trezvie.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!