Theologica
Reinstituirea cinstirii icoanelor după iconoclasm

Reinstituirea cinstirii icoanelor după iconoclasm

Pr. Adrian Agachi, 12 Octombrie 2017

Sfântul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, și împărăteasa Irina, singura femeie care a ocupat vreodată tronul Imperiului Bizantin, sunt cele două mari figuri istorice sub oblăduirea cărora s-au desfășurat lucrările celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic la Niceea în anul 787. Definiția credinței și două dintre canoanele emise la finalul întrunirilor Sfântului Sinod redau într-o formă concisă tot ceea ce reprezintă esența teologiei icoanei în Biserica Ortodoxă.

Împărații iconoclaști, fie că vorbim despre Leon al III-lea sau Constantin al V-lea Copronimul, au avut întotdeauna două întăriri fundamentale în susținerea ereziei iconoclaste: fidelitatea armatei imperiale și sprijinul unui număr mare de aristocrați. Armata imperială a reprezentat întotdeauna factorul principal de stabilitate al împăraților, fie că vorbim de perioada în care Imperiul Roman nu era împărțit între Răsărit și Apus sau de ultimele secole ale perioadei bizantine. Rebeliunea armată pe scară largă însemna, în majoritatea cazurilor, sfârșitul domniei pentru conducătorul aflat la putere. Pe de altă parte, susținerea din partea aristocrației asigura veniturile necesare bunei desfășurări administrative a lucrărilor fundamentale: construcții, apărarea frontierelor, dezvoltarea progresivă a zonelor afectate de sărăcie. Împărații iconoclaști men­ționați anterior s-au bucurat de multe succese pe plan militar și au știut să răsplătească fidelitatea soldaților cu sume mari de bani, iar, pe de altă parte, au susținut pretențiile multora dintre membrii aristocrației, reușind să respingă fără probleme rezistența ierarhiei bisericești și a unei părți importante a populației Imperiului Bizantin în ceea ce privește cinstirea sfintelor icoane. De aceea, nu este surprinzător faptul că, în anul 786, atunci când s-a încercat pentru prima dată convocarea unui Sinod Ecumenic care să clarifice dogma icoanelor și să respingă pretențiile ereziei iconoclaste, armata s-a opus, reușind să tulbure lucrările inițiate la cererea împărătesei Irina și a Patriarhului Tarasie al Constantinopolului. Abia un an mai târziu și la o distanță apreciabilă de capitala imperială (peste 200 km) s-au întrunit lucrările Sinodului al VII-lea Ecumenic, numai ultima ședință fiind mutată de la locația acestuia, Niceea, la Constantinopol. Aici, cei 350 de episcopi au respins hotărârile sinodului tâlhăresc de la Hieria (754) ce avusese loc sub funestul patronaj al împăratului iconoclast Constantin al V-lea Copronimul.

Valorificarea contribuției patristice anterioare

Primul aspect care rezultă din Definiția credinței promulgată de Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic este recursul la Sfânta Tradiție. Orice hotărâre a ierarhiei bisericești se bazează în mod fundamental pe ceea ce s-a scris sau a reprezentat un obicei nescris încă de la începutul Bisericii. „Și, într-un cuvânt, spunem: păzim fără a inova toate predaniile orânduite nouă, fie în scris, fie în mod nescris. Între care una este și figurarea zugrăvirii în icoană, ca una ce este în acord cu relatarea propovăduirii Evangheliei și este folositoare spre încredințarea adevăratei, și nu după închipuire, Întrupări a lui Dumnezeu Cuvântul și spre câștigul nostru unanim; căci ca unele ce în chip neîndoielnic se arată una pe cealaltă, ele (cuvântul și icoana) au în mod evident și aceeași valabilitate” (Definiția credinței Sinodului VII Ecumenic de la Niceea” (13 octombrie 787), în: Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos - Prototip al icoanei Sale (tratatele împotriva iconomahilor), studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Alba-Iulia, Ed. Deisis/Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, 1994, p. 193).

Acest recurs la Sfânta Tradi­ție care conține atât mărturii scrise anterior, cât și obiceiuri care n-au fost transpuse în scris, dar care, prin universalitatea practicării lor, au primit ratificarea întregii creștinătăți este stipulat clar în scrierile Sfântului Vasile cel Mare și reiterat de Sfântul Ioan Damaschin, care aproape calchiază argumentația ierarhului capadocian. Astfel, nu doar documentele scrise, ci și practicile liturgice și ale evlaviei personale care au fost păstrate pretutindeni intră în tezaurul Sfintei Tradiții și primesc valoare egală cu cele dintâi. De aceea, dacă nu se găsesc prea multe mărturii scrise despre cinstirea sfintelor icoane în primele veacuri, acest fapt nu desfiin­țează închinarea datorată acestora, deoarece obiceiul de a picta chipurile sfinților, al Maicii Domnului și al Mântuitorului Iisus Hristos este demonstrat de imaginile păstrate încă de la începuturile credinței creștine. Și, de vreme ce avem icoane sau chiar fresce atât de vechi, este clar că și creștinii primelor veacuri se închinau în fața acestora, cinstirea lor mergând nu la pietrele sau stâncile pe care erau închipuite atunci, ci la cei înfățișați pe ele.

Multitudinea icoanelor în Imperiul Bizantin

Cele precizate anterior sunt subliniate și de răspândirea amplă a icoanelor în Imperiul Bizantin. Nu doar bisericile erau împodobite cu acestea, ci și casele credincioșilor și chiar o bună parte din locurile publice. De aceea, este cu atât mai surprinzător faptul că iconoclasmul a reușit să impună o perioadă de dominare destul de amplă asupra populației bizantine și că a întâmpinat o rezistență mai degrabă mediocră la vremea respectivă din partea majorită­ții oamenilor. În afara ierarhiei bisericești și a credincioșilor fervenți, o mare parte a populației a asistat pasivă sau chiar a susținut pretențiile ereziei iconoclaste, mergând până la distrugerea unora dintre cele mai frumoase icoane care s-au făcut vreodată. Iată ce susți­neau Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic: „Așa stând lucrurile, mergând noi pe calea împărătească și urmând învățăturii de-Dumnezeu-grăitoare a Sfinților noștri Părinți și Predaniei Bisericii Universale (căci cunoaștem că aceasta este a Duhului Sfânt Care locuiește într-însa), hotărâm și definim cu toată exactitatea și purtarea de grijă ca, alături de și asemenea tipului cinstitei și de-viață-făcătoarei Cruci, să fie reînălțate în sfintele lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase și veșminte, pe ziduri și scânduri, în case și pe drumuri, și veneratele și sfintele icoane alcătuite în culori și mozaic, ca și din orice altă materie potrivită, și anume: Icoana Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Preacuratei Stăpânei noastre, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a cinstiților îngeri și a tuturor sfinților și cuvioșilor bărbați. Căci cu atât mai mult sunt văzuți aceștia prin întipărirea lor iconică, cu atât și cei care privesc la ele și sunt ridicați spre amintirea și dorirea prorotipurilor lor le vor aduce sărutare și închinare de cinste, iar nu adorația adevărată, care potrivit credinței noastre se cuvine numai naturii dumne­ze­iești (a Sfintei Treimi); și în același fel ca tipului cinstitei și de-viață-făcătoarei Cruci, Sfintelor Evanghelii și celorlalte sfinte așezăminte, întru cinstirea lor se vor face și aducere de tămâie și lumini, precum era obiceiul în mod evlavios la cei din vechime” („Definiția credin­ței Sinodului VII Ecumenic...”, în: Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos…, p. 194). În materialul următor, vom continua descrierea canoanelor și hotărârilor emblematice ale Sinodului al VII-lea Ecumenic pentru cinstirea sfintelor icoane.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!