Biserică şi societate
Relaţia cu omul aflat în suferinţă

Relaţia cu omul aflat în suferinţă

Andreea Hefco, 18 Septembrie 2012

Medicina psihosomatică modernă reprezintă o reabilitare a concepţiei hipocratice, concepţie care privea omul bolnav sau sănătos ca pe o unitate psihosomatică, organismul fiind un tot unitar, somaticul şi psihicul fiind într-o strânsă interdependenţă. Hipocrate credea în mod ferm că boala ar fi o reacţie a individului la condiţiile sale de existenţă.

Una dintre cele mai importante teorii ale medicinei psihosomatice afirmă că, dacă energia unei emoţii nu se va exprima liber, ea se va repercuta asupra unui anumit organ, unde va determina reacţii funcţionale. Pe scurt, este vorba deci de boala fizică provocată de anumite cauze psihologice. Simptomul ei este un paradox: pe de o parte, este o modalitate de a satisface nevoia, pe de altă parte, o oportunitate de a o bloca. Boala poate fi privită astfel ca o metaforă: ce vrea să-mi spună acest simptom, această manifestare fizică? Frecvent simptomul este un ajutor pentru pacient în atingerea anumitor scopuri, care de obicei sau iniţial sunt inconştiente. Totodată s-a constatat că apariţia bolilor psihosomatice este influenţată de tipul de personalitate. Astfel, boli coronariene se dezvoltă de cele mai multe ori la persoane ambiţioase, determinate şi intolerante, iar ulcerul - la persoane timide, iritabile, cu un sentiment sporit de datorie. S-a ajuns până la a se afirma că 90-95% din toate afecţiunile fizice sunt cauzate de motive psihologice! Chiar şi infecţiile virale sau bacteriene sunt asociate cu starea psihologică a omului, stresul şi frustrarea scad imunitatea şi rezistenţa organismului, lăsând teren liber dezvoltării infecţiei.

Putem folosi crizele din viaţa noastră pentru vindecare

Dar prin acest articol am urmărit altceva decât o nouă reconfirmare a viabilităţii medicinei psihosomatice. În ultima perioadă m-am lovit frecvent de o anumită atitudine în faţa suferinţei, la care mărturisesc că am aderat şi eu. O anume interogare a pacientului bolnav în ideea găsirii cauzei prin care el însuşi şi-a provocat suferinţa proprie, prin care el şi doar el este cauza propriei dureri. Acest mod nu este eronat în totalitate, greşeala se naşte prin faptul că uneori, în această atitudine detectivistică şi generatoare de verdicte, trecem destul de evident peste compasiunea faţă de cel aflat în suferinţă.

Acest articol se datorează unor fragmente de jurnal care au făcut istorie prin publicare, care au reconfigurat opinii, au ajutat mulţi oameni aflaţi în suferinţă şi pe care cred că este nevoie să le recitim şi azi. Ele aparţin unei paciente bolnave de cancer, Treya Wilber: "Majoritatea oamenilor trec prin foarte mult stres în încercarea de a face faţă bolii lor, fie că sunt sau nu implicaţi în probleme complexe legate de factori psihologici şi relaţii cauzale. Obiecţia mea este legată de oamenii care avansează teorii despre mine şi care nu-şi bat capul să mă întrebe ce gândesc eu despre mine şi despre boală. Nu-mi place ca cineva să-mi spună "X spune că afecţiunea canceroasă este cauzată de resentiment", în special dacă o spune într-un fel care mă face să simt că persoana crede că asta a fost cauza cancerului meu cronic. Sau "lipsa iubirii e cauza diabetului". Cine poate şti cu adevărat? Dar nu mă supăr dacă aud "X spune că resentimentul este cauza cancerului, tu ce crezi? Este adevărat în cazul tău?" Cred că putem folosi crizele din viaţa noastră pentru vindecare. Sunt absolut convinsă. Ştiu că există momente în viaţa mea în care am simţit resentimentul şi chiar dacă nu ştiu dacă a jucat un rol în apariţia cancerului meu, cred cu adevărat că ar fi foarte folositor să devin conştientă de posibilitate şi să folosesc boala pentru a mă vindeca de resentiment, pentru a practica iertarea şi a cultiva mila. (…) M-am îmbolnăvit de cancer. Mă simt destul de rău din cauza asta, din cauza pericolului pe care îl reprezintă pentru viaţa mea, din cauza operaţiilor şi a tratamentelor pe care a trebuit să le suport. A fost înspăimântător. M-am simţit vinovată că m-am îmbolnăvit de cancer. M-am întrebat ce anume am făcut ca să abat boala asupra mea. Am fost rea cu mine punându-mi unele întrebări de genul acesta. Te rog, ajută-mă! Nu trebuie să fii şi tu rău cu mine. Am nevoie să înţelegi, să fii blând, să mă ajuţi să mă lupt cu întrebările. Nu am nevoie să avansezi tot felul de teorii pentru mine, pe la spate. Am nevoie să mă întrebi, nu să-mi spui. Am nevoie să te întrebi cum te-ai simţi tu în această situaţie, să te pui în locul meu şi plin de speranţă să te porţi cu mine mai bine decât mă port eu însămi uneori" (din Graţie şi Forţă, de Ken Wilber).

Compasiunea, semn al unor posibilităţi umane mai adânci

Uneori, a asculta înseamnă a ajuta. Înseamnă a oferi. Petrecem mult timp în cultura noastră fiind dinamici şi agresivi. Compasiunea poate avea aceste calităţi. Dar întotdeauna compasiunea trăită ne aduce înapoi la înţelepciunea blândeţii. Compasiunea poate e rareori o soluţie, dar întotdeauna este un semn al unei realităţi mai profunde, al unor posibilităţi umane mai adânci.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!