Relaţiile transatlantice, din perspectivă istorică

Prof. Cătălin Turliuc, 13 Aprilie 2008

Recent încheiatul summit al NATO de la Bucureşti, dincolo de orice analiză pertinentă făcută de analişti, dincolo de succesul sau de neîmplinirile sale, vine să confirme că distanţa dintre europenii occidentali şi americani a devenit o realitate constantă care marchează, mai cu seamă, ultimele trei decenii. Ne putem întreba dacă se poate spune ceva cu adevărat nou despre relaţiile transatlantice? Au existat foarte multe analize, s-au pus diagnostice şi s-au căutat soluţii, au fost marcate puncte de hiatus ori au fost subliniate convergenţe şi similitudini. A devenit evident pentru tot mai mulţi că Europa a intrat în ceea ce unii numesc „post-istorie“, renunţând la a avea o viziune clasică, de sorginte realistă, asupra peisajului şi arenei internaţionale.

Uniunea Europeană este constant preocupată de drepturile omului care au fost profund ideologizate şi de cele patru libertăţi fundamentale care stau la baza construcţiei sale postbelice. Pilonul II de la Maastricht, Politica Externă şi de Securitate Comună este în plin proces de construcţie şi articulare, Uniunea Europeană propunându-şi un viitor previzibil, în care să dispună şi de o armată europeană efectivă şi de o proiecţie în cadrul relaţiilor internaţionale pe măsura potenţialului ei. Deocamdată, Uniunea Europeană se comportă asemenea unei familii foarte bogate, cu o locuinţă splendidă, cu o pinacotecă pe mă-sură, trăind într-un lux relativ, dar fără a avea bodyguarzi şi fără a cheltui prea mult pentru propria securitate. Deficitul ei de securitate este încă, în cea mai mare măsură, acoperit de Statele Unite ale Americii. Vom încerca, în cele ce urmează, să creionăm, din perspectivă istorică, relaţia transatlantică postbelică în dimensiunile sale fundamentale. Pentru a rămâne totuşi în domeniul istoriei şi a nu intra abrupt în politica internaţională curentă, nu vom analiza şi trecutul recent, înţelegând prin aceasta perioada post Război Rece. Cu toate acestea, suntem siguri că şi cititorii mai puţin avizaţi vor înţelege care este situaţia actuală a raporturilor transatlantice şi, mai ales, care sunt originile şi cauzele profunde ale unei „înstrăinări“ ce adesea ne tulbură. Vom înţelege mai bine de ce „Noua Europă“, sintagmă nu întâmplător de sorginte americană, simte şi rezonează în mod diferit la agenda transatlantică şi problematica ei.

Triumful industriei

Un rol fundamental, primordial după unii, în declanşarea şi procesul construcţiei europene l-au avut Statele Unite ale Americii. Dacă ar fi să amintim doar sprijinul economic (Planul Marshall îl epitomizează), umbrela de securitate (crearea NATO) şi îndemnurile constante în această direcţie din primul deceniu postbelic, am vedea că Statele Unite ale Americii au fost deopotrivă „moaşa“ şi „naşul“ procesului istoric în care şi România s-a angajat după schimbarea din 1989. Unul din triumfurile însănătoşirii părţii occidentale a continentului de după cea de-a doua conflagraţie mondială a fost constituirea societăţilor industriale puternice în această parte a Europei. Toate aceste societăţi, indiferent de proporţia de egalitarism admisă înlăuntrul lor, şi-au pus credinţa şi energiile în slujba creşterii susţinute a economiilor lor. Ele au proiectat, mai mult sau mai puţin fantezist, politici pragmatice, relaţii industriale stabile şi coerente, educaţie şi consum de masă. Societăţile occidentale se îndreptau către ceea ce Raymond Aron a numit „satisfacţie certăreaţă“ în locul dezacordurilor ideologice şi al luptei de clasă. În cursul „celor treizeci de ani glorioşi“ - după expresia lui Jean Fourastie - maşina industrială a Germaniei Occidentale a fost reconstruită şi a devenit mai puternică ca niciodată, iar Franţa, Italia şi Beneluxul au ajuns la faza industrializării lor puternice. Triumful raţionalităţii economice a generat fie sentimentul „permanenţei fericirii“, fie, mai rar, un scepticism ponderat. Boomul economic a fost evident şi de necontestat, iar arhitecţii construcţiei europene au reuşit să transforme pilonul economic într-un model de succes al cooperării şi integrării europene.

Politici economice asemănătoare

Erupţia violentă din 1968 (care rămâne şi astăzi un subiect de meditaţie) a demonstrat însă existenţa unor nemulţumiri profunde, chiar dacă confuze şi confuzionante, asupra „modernităţii“, „societăţii de consum“, „existenţei programate“ etc. În opinia multor istorici, adevărata criză s-a dovedit a fi cea de după 1973, când a fost relevată o combinaţie între o recesiune aproape clasică - cu toate că ea afecta sisteme politice şi economice foarte diferite de cele din anii â30 ai secolului trecut - şi o revoluţie tehnologică care punea sub semnul întrebării capacitatea de competiţie a Europei Occidentale, exact în momentul când statele acestei regiuni resimţeau mai întâi efectele şocului petrolier acompaniate de vectorii recesiunii economice. Extinderea procesului construcţiei europene, odată cu piaţa unică realizată în 1970 şi lărgirea Comunităţii Economice Europene prin includerea Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei nu a creat valul de optimism care ar fi fost de aşteptat. În aceşti ani, politicile economice ale statelor membre ale „Europei celor nouă“ au fost, mai mult ca niciodată, asemănătoare: toate statele au încercat să reducă inflaţia, să controleze creşterea salariilor şi a preţurilor, să stăpânească costurile uriaşe ale sistemelor de securitate socială, să reziste presiunilor protecţioniste şi să micşoreze deficitele bugetare. Toţi liderii europeni doreau crearea de condiţii pentru modernizarea industriei şi creşterea competitivităţii economiilor lor. Atunci când guvernul francez a încercat - de unul singur - să urmeze o politică de dezvoltare internă diferită, rezultatele s-au dovedit a fi atât de nefavorabile pentru francul francez, pentru balanţa de plăţi şi pentru competitivitatea ţării, încât el a trebuit să schimbe rapid vitezele. Francois Mitterand a descoperit austeritatea socialistă şi a schimbat priorităţile: de la cea acordată ocupării forţei de muncă şi unei repartizări mai drepte a veniturilor, la prioritatea modernizării producţiei şi restricţiilor fiscale.

Efectele realităţilor economice

În toată această perioadă, cu toate asemănările invocate mai sus, vehicolul Comunităţii Economice Europene nu a dobândit nici mai multă putere şi nici o viteză mai mare. Realităţile economice au rămas relevante din punct de vedere naţional şi acest lucru a fost dur resimţit de transnaţionalişti. Mulţi occidentali au fost îngrijoraţi în faţa unei evidenţe stridente: şomajul dura mai mult în Europa decât în Statele Unite ale Americii. Acest lucru se întâmpla din cauza unei multitudini de factori: o mobilitate mai mare a forţei de muncă în Statele Unite care rezulta dintr-un sistem de asigurări sociale mai puţin sofisticat şi extins, un mecanism sindical care peste ocean era mai preocupat de crearea unor noi locuri de muncă decât de păstrarea celor vechi, o povară socială mai mică asupra întreprinderilor şi un sistem de taxe mai îngăduitor şi mai puţin înrobitor.

Nemulţumirile europenilor din anii ’70 şi ’80 ai secolului de curând încheiat pot fi grupate în trei categorii. Dar încă de la începutul celei mai trainice şi lungi alianţe ale Statelor Unite ale Americii, cea cu Europa, liderii de peste ocean au fost adesea iritaţi de nemulţumirile europenilor. Nemulţumirile americane nu au fost doar un răspuns la acuzele europenilor, ci un gen de rechizitoriu global asupra comportamentului, opiniilor şi evoluţiei Europei Occidentale. (În ce au constat aceste nemulţumiri, dar şi efectele acestora, citiţi în numărul următor).


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!