Documentar
Repere istorice și moderne din viața Bisericii Ortodoxe Ruse

Repere istorice și moderne din viața Bisericii Ortodoxe Ruse

Ionuț-Daniel Barbu, 26 Octombrie 2017

Cu ocazia participării la hramul Catedralei Patriarhale, în zilele de 27-28 octombrie 2017, a Preafericitului Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, este potrivit să aducem în atenție câteva repere istorice și actuale din viața Bisericii Ortodoxe Ruse, mai ales că în curând, la data de 5 noiembrie, se vor împlini 100 de ani de la restabilirea Patriarhiei Moscovei prin alegerea unei personalități duhovnicești deosebite, Patriarhul Tihon (Belavin), care a păstorit Biserica Rusiei între 1917 și 1925 și care a fost așezat în rândul sfinților.

Recunoscută ca Patriarhie în anul 1589, întâiul ierarh așezat în scaunul acesteia a fost Mitropolitul Iov (†1607), cinstit ca sfânt încă din vechime. Până la acordarea rangului de Patriarhie Bisericii Ruse, în rândul mitropoliților de Moscova s-a distins mai ales Sfântul Ierarh Filip de la Solovăț (†1473). De la 1700, odată cu trecerea la cele veșnice a Patriarhului Adrian, până la 1917, Biserica Rusă a traversat așa-numita „perioadă sinodală”, vreme de două secole fiind condusă nu de un patriarh, așa cum este tradiția canonică, ci de însuși țarul Rusiei, prin intermediul ober-procurorului, considerat „ochiul țarului” în sinodul episcopilor.

În ciuda faptului că monahismul a avut foarte mult de suferit în această perioadă istorică, s-au ivit totuși personalități duhov­nicești și intelectuale strălucite, ca de pildă Mitropolitul Gavriil (Petrovici) al Petersburgului (†1801), care a conștientizat valoarea curentului isihast și a editat Filocalia Slavonă, tradusă de Sfântul Paisie Velicikovski. O altă figură luminoasă a fost Mitropolitul Filaret (Drozdov, †1867) al Moscovei, care a alcătuit un catehism de referință al Bisericii Ortodoxe.

Calea Crucii urmată de Biserica Rusiei după Revoluția din 1917

Odată cu Revoluția din octombrie 1917 s-a instaurat și s-a înrădăcinat regimul politic ateu, care imediat a operat naționa­li­za­rea proprietăților Bisericii, se­pa­rarea oficială a Bisericii de stat și de școală și, de asemenea, radierea statutului de persoană juridică pentru orice instituție sau organism eclesial. Mai departe, Biserica în Rusia se înscria pe o nouă cale a Crucii, mai dinainte simțită de sfinți precum Serafim de Sarov sau Ioan de Kronstadt, dar și de titani ai culturii ruse, ca Lermontov sau Dostoievski, care în operele lor demascaseră caracterul nimicitor al ateismului și nihilismului revoluționar.

Odată cu consolidarea puterii bolșevice, în următorii ani, au început arestările și executările în masă, zeci de mii de clerici și credincioși sfârșind martiric. Printre pătimitori s-au numărat mitropoliții Vladimir (Bogoiavlenskiy) al Kievului, Veniamin (Kazanskiy) al Petrogradului, Arhiepiscopul Ilarion de Vereysko, protoiereul Ioan Kociurov, prima victimă a terorii revolu­ționare, preotul Pavel Florensky și mulți alți stâlpi ai teologiei și vieții bisericești ruse.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, un punct important pe harta istorică a evenimentelor bisericești din Rusia l-a constituit și Conferința panortodoxă de la Moscova (1948), la care Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de Patriarhul Justinian, ales în demnitatea de întâistătător chiar în acel an. În general și la diferite niveluri, în deceniile următoare, au avut loc vizite reciproce între cele două Biserici Ortodoxe, mai cunoscute fiind cele întreprinse de Patriarhul Alexei I, care a vizitat România în anii 1947 și 1962.

Sărbătorirea în plin comunism a 1.000 de ani de la încreștinarea Rusiei

Având în continuare atenția concentrată pe ultimele decenii ale secolului XX, o dezghețare a relațiilor dintre puterea sovietică și Biserica Ortodoxă Rusă s-a făcut simțită începând cu anul 1985, pe fondul reorientării politicii interne și externe a URSS. Îm­bu­nă­tățirea situației mai era anun­țată totodată și de marea sărbătorire a celor 1.000 de ani de la încreștinarea Rusiei (988-1988), eveniment aniversar na­țional, deosebit de important, pe care statul nu putea să-l pună în valoare decât împreună cu Biserica. Tot în acel an, Patriarhia Ecumenică a marcat jubileul, prin canonizarea Cuviosului Siluan Athonitul (†1938), act cu adânci reverberații duhov­nicești până în prezent. În cursul anului trecut, cu prilejul marcării unui mileniu de prezență monahală rusească la Muntele Athos (1016-2016), moaștele Sfântului Siluan au fost duse pentru întâia oară în Rusia, în satul său natal, Șovskoe, și apoi la Moscova. La aceste festivități a participat și o delegație monahală din partea Bisericii Ortodoxe Române.

Renașterea după căderea regimului comunist ateu

La cumpăna anilor ’80-’90 este consemnat că milioane de oameni din fostul spațiu sovietic cereau botezul, astfel încât un preot din mediul urban ajungea să încreștineze câteva mii de persoane pe an.

De la reînființarea Patriarhiei Ruse și până în prezent, în scaunul de întâistătător s-au aflat șase patriarhi: Tihon (†1925), Serghie (†1944), Alexei I (†1970), Pimen (†1990), Alexei al II-lea (2009) și Preafericitul Părinte Kiril, în prezent. Începând cu anul 1991, întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a început să renască într-un mod nesperat, la bază având și sămân­ța jertfei atâtor credincioși, mărturisitori statornici ai credinței în timpul comunismului. Între anii 1995 și 2000 a fost rezidită Catedrala Națională „Hristos Mântuitorul” din Moscova, după modelul locașului anterior, dinamitat în 1931.

Comparativ cu anul 1988, când în Rusia existau 7.000 de parohii, spre sfârșitul anilor 2000 numărul acestora se ridica la aproximativ 28.000, eparhiile dublându-se, iar mănăstirile ajungând să fie de 35 de ori mai multe. Conform datelor statistice actuale, 70% din populația Rusiei se declară ortodoxă. Numărul total al credincioșilor, incluzând pe cei din Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Țările Baltice, republicile Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turk­me­nis­tan și Azerbaidjan, se ridică la 164 de milioane. Astfel, Biserica Ortodoxă Rusă este o biserică locală multinațională, ocupând locul al V-lea în dipticele ortodox, iar ca număr de credin­cioși locul întâi, urmată de ­Biserica Ortodoxă Română.

La reașezarea Bisericii pe vechile temelii contribuie decisiv și școlile teologice, în special Academiile duhovnicești tradiționale de la Moscova și Sankt Peters­burg, dar și cele noi, între care se distinge Școala teologică a Mănăstirii Sretenie din Moscova.

În prezent, Biserica Ortodoxă din Rusia se află la finalul unui proces recent de divizare a eparhiilor mari în unități teritoriale mai restrânse, numărul eparhiilor urcând spre 310, iar cifra totală a episcopilor depășind 400. Adesea, în Rusia, o eparhie nou-înființată poate avea până la 40 de parohii, deservite de aproximativ 50 de slujitori, multe dintre biserici fiind amenajate în foste magazine (cooperative), grădinițe, școli sau case particulare. În ceea ce privește parohiile înregistrate, acestea sunt în jur de 40.000, cu aproximativ 35.000 de preoți, iar numărul mănăstirilor, împărțite aproape egal între cele de călugări și cele de maici, a depășit 920.

Un alt detaliu de o importanță fundamentală este și acela că Biserica Ortodoxă Rusă a avut din vechime un pilon central de susținere în stareți, acei mari duhovnici din vetrele monahale tradiționale - Lavrele „Sfânta Treime” și Pecerska, Optina, Sarov, Valaam, Soloveț, Kirilo-Belozerskiy sau Pskovo-Pecerska, oameni care prin viața sfântă, alături de preoți de mir, precum Ioan de Kronstadt (†1908), au dobândit harisma adevăratei îndrumări spirituale a poporului și totodată încrederea acestuia. În acest sens, o icoană populară în Rusia este cea a Cuvioșilor Serghie de Radonej și Serafim de Sarov, sfinți reprezentativi ai poporului rus, zugrăviți laolaltă și numiți egumenul și starețul pământului rusesc.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!