Lumina literară şi artistică
REPORTAJ: Agapia perpetua

REPORTAJ: Agapia perpetua

Gheorghe Simon, 24 Martie 2019

Agapia înseamnă privelişte, rugăciune, contemplare, lumânări şi icoane, iar pentru închinători, învecinare cu nemurirea, pe care nu o putem vedea, întrucât doar lăuntric ea ni se arată, cum am fi trecut deja în lumea cealaltă. În aşteptare cuminte, de oriunde ar ajunge, închinătorul îşi face semnul crucii, instantaneu, smerit, cum şi-ar face curat în gânduri şi în suflet. Aici, doar sufletul are întâietate şi nimeni nu se grăbeşte.

Mai întâi a fost locul şi apoi numele. Locul frumos e transfigurat în peisaj lăuntric, conferind cosmosului o dimensiune liturgică şi un înţeles duhovnicesc.

„Monahul reaşază lumea în frumuseţea ei plenară, restituindu-i luminile. Sihaştrii nemţeni au plecat de jos, din vatra cea mare a mănăstirii şi au tot urcat, în trepte, până sus la Sihla. Duhovniciile Agapiei au pornit, dimpotrivă, de pe înălţimi şi s-au pogorât tot în câteva trepte, până devale, unde s-au întâlnit cu istoria. Urcuşul celor dintâi şi coborâşul celor de pe urmă nu sunt altceva decât cele două clinuri ale aceluiaşi munte de spiritualitate românească, viu ca valul mării şi statornic ca o constelaţie” (Bartolomeu Valeriu Anania).

Cele două duhovnicii au devenit cele două Agapii: Agapia Veche (Agapia din Deal) şi Agapia Nouă (Agapia din Vale), locuite mai întâi de monahi, apoi de monahii. Agapie Monahul e numele celui dintâi isihast din pădurea Moldovei. Agapie Pustnicul vieţuia dincolo de marginea hotarnică a clipei, în răspântia însumării fără rest. Scump la vedere şi în competiţie numai cu sine e doar ascetul. Încă nu se înfiripase duhul vreunei prezenţe stătătoare şi nici cuminţirea vreunui suflet, prin contemplare. Săgetătoare era doar raza cutezătoare, sabia Duhului. Strecurată, până la rădăcina eternă a tărâmului originar, Agapia nu ajunsese încă la liman. Era aşa, ca o închipuire neîntrupată, iar cine ar fi încercat să o ispitească, din pură curiozitate, s-ar fi întors de acolo doar pe jumătate.

Agapia nu e doar un văzduh binecuvântat, un conţinut prea plin de har, ci, totodată, şi un conţinător, cuminecător de Duh Sfânt, având înscrisă pe o aripă Logosul Atoateziditor, iar pe cealaltă, Duhul mai înainte văzător, întrucât, văzduhul e la îndemâna fiecăruia şi tuturor iertător. Agapia de-apoi suntem noi, închinători, prevăzători, prudenţi până la moarte de a nu greşi calea iertării. Agapia de acum e prea departele la care râvnim, făcând să ni se descopere Adevărul, din aproape în aproape, prin smerită contemplare.

Sub acoperişul mângâierii cereşti, ne restrângem din împrăştierea lumească, spre lămurirea şi limpezirea unei chemări interioare, amorţită fiind de strâmtorări obositoare. La ceas dedus, de pe înaltele creste ale gândului, ne părăsim pe noi înşine, fără ezitare, fără să ştim mai dinainte ce ne aşteaptă, ci, itineranţi fiind, pentru a da timpului timp, înavuţindu-ne din sărăcia clipei.

A da târcoale unei mănăstiri, a-i cerceta intrarea, înseamnă supunere şi smerenie faţă de cele înalte şi proniatoare. Devii ceea ce eşti, un altul decât cel care ai fost până acum. Nu mai aştepţi ca altcineva să o ia înaintea ta. Te strecori, furişându-te, cum ai vrea să te faci nevăzut. Cum închinătorii anonimi se strecoară lăturiş. Aşa i-a răspuns o măicuţă nedumeririi lui Noica. Cum e posibil să nu tulburi incinta, într-o lume fără ieşire, deschisă fiindu-ţi calea, prea îngustă, pentru omul vieţuitor în devălmăşie. Şi, deodată, te trezeşti, regăsindu-te într-un loc de împăcare cu sine, uitând cu totul de străinul care erai la intrare. „M-am temut o vreme să stau aici, tocmai pentru că e un loc copleşit de istorie, de tradiţie. Aici au lucrat atâţia oameni de seamă ai poporului nostru şi chiar mi-a fost oarecum sfială să pătrund aici. După ce am dat aşa târcoale, din când în când, am stat aici două luni de zile şi pot să spun că viaţa mea s-a îmbogăţit cu foarte multă smerenie şi cu foarte multă aşezare şi dragoste, nu numai pentru acest loc, ci pentru întreg spaţiul şi timpul românesc” (Ioan Alexandru).

Prin gândire fără rest, prin cugetare smerită, numai aşa se poate ajunge şi pătrunde în Agapia, unde, musai, ar fi zis Monahul de la Rohia, e să laşi totul la intrare, totului tot, ca partea ta, părtinitoare, să ţi se pară întreagă, întregit, integrându-te unei rânduieli neimpuse, în chip de închinător, sub bolta atotţiitoare, în creştetul Logosului, Pantocrator. Aici se resimte răcoarea rostirii şi a pomenirii numelor, toate, făcând să se audă toaca de lemn mărunţind asfinţitul; fiindu-ne nouă, faţă şi revers, cum Părintele se recunoaşte în Fiul, când nu mai e nici un acum, nici precum, ci doar viaţa ca o veşnică pomenire, într-o nesfârşită psalmodiere.

Pentru autorul Imnelor Moldovei, Agapia este o sinteză a Moldovei, un microcosmos, un muzeu al întregii Moldove. Poetul nu se referă numai la ctitoria voievodală, ci şi la spaţiul arhitectural, multisecular. Casele dimprejur păstrează un fel de a vedea spaţiul românesc, exprimat în arhitectura de lemn. Casele acestea sunt mici bijuterii în lemn, care, laolaltă, au măreţie de lavră, de nivel bizantin.

Ut pictura poesis

Nimic nu poate exprima mai bine temeiul unei aşezări decât contemplarea luminii, când, fie şi pentru o clipă, uitarea de sine ne apropie de veşnicia senină, necoruptă de împrejurare sau de inevitabila conjectură. La Agapia, Nicolae Grigorescu a făcut să se întrupeze duhul împăcării, ca pe o bună mireasmă, înseninând văzduhul nemuririi.

„Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile când tot ce făceam, tot ce făcusem mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie, şi atunci îmi venea să las toate baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare, şi deodată se luminau şi biserica, şi sufletul meu. Într-o dimineaţă ne vine vestea că s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg. Atunci am văzut eu ce va să zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îţi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau horă în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da'unde mai sta cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie. Vreo săptămână n-am mai putut lucra. Trimiteam la târg de două ori pe zi după veşti şi ne strângeam toţi s-ascultăm noutăţi. Nici nu era chip să ne gândim la altceva. Mi-aduc aminte că stam seara până târziu şi făceam desenuri alegorice despre Unirea Principatelor... Vremi de credinţă erau acelea! Era mai multă iubire între oameni şi mai multă cinste” (Nicolae Grigorescu).

Pictorii, poeţii şi muzicienii sunt cei chemaţi să primească lumina. Arta picturii e mai veche decât arta poeziei. În Evul Mediu românesc întâlnim puţină rostire poetică, avem, în schimb, pictori de geniu, cum sunt zugravii bisericilor din Bucovina. Grigorescu devine exponentul întrupării luminii, prin chipurile senine, eliberate de orice povară interioară, prin măreţia sufletului, copleşit de blândeţe şi bunătate.

Poetul Ioan Alexandru amintea de o muzicalitate a Agapiei, un loc de întâlnire a ceea ce avem mai armonios şi pur, o întâlnire a lirismului cu muzica, pictura şi cuvântul. Aici s-a plămădit sufletul românesc, în ritmul muzicii eterne, copleşitoare.

În duh creator, ne-am păstrat tradiţia, mlădiind cuvântul, în ritmul domol şi blând al sufletului. Muzica psaltică însoţeşte cuvântul, înnobilându-l. În timpul vizitei la Biserica Trei Ierarhi, din Iaşi, Paul de Alep îşi aminteşte de un cor de o sută de bărbaţi, care cântau în limba română. „Nu întâmplător, din această matcă a muzicii, însoţind cuvântul, s-a născut şi cel mai muzical poet al neamului românesc, Eminescu, şi, ca să zic aşa, şi cel mai muzical dintre pictorii noştri, Grigorescu. Agapia este un microcosmos al întregului suflet românesc, o expresie a păstrării şi a preocupării pentru măreţia şi frumuseţea cuvântului românesc, fiind o matcă de latinitate, păstrată aici, prin cântec şi prin culoare, care au însoţit cuvântul, în desfolierea lui, spre un înţeles spiritual mai înalt” (Ioan Alexandru).

Amin Agapia

De la Dosoftei, via Gala Galaction, până la Ioan Alexandru, pelerinii care s-au închinat la Agapia au mărturisit, prin iscusinţa cuvintelor, despre înălţarea de sine. Primul, de care îmi amintesc, în ordinea aşteptării, în dreptul porţii larg deschise, avea să fie Ion Petrovici, despre care nu ştiam nimic, în mintea mea necoaptă. Ceea ce mă uimea era felul în care, din depărtare, privindu-l, ajungea să se desfăşoare ca o frază muzicală, atât de ritmic îi era mersul, iar paşii săi punctau parcă abisul unei cuceriri de sine. Se odihnea o clipă pe banca de sub teii înfloriţi, din faţa casei părinteşti, apoi îşi continua peripateticul solitudinii în exodul vreunei idei nepermise.

Un alt peripatetic, la fel de punctual, kantian, avea să fie I.D. Ştefănescu, bizantinologul, căsătorit cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă, atât de asimetrici ca statură, el, prea înalt, iar ea, prea micuţă, semănând atât de bine cu Fanny Teodoreanu. Am pomenit doar două nume de figuri singulare, în amintirea fugară a copilului de atunci, grăbit mai degrabă să-şi ajute tatăl decât să admire şi să-şi explice mirarea firească de cum e posibil ca oameni în toată firea să aibă atâta răbdare în a-şi pierde timpul şi, mai ales, la ce foloseşte plimbarea pe sub pădurea eternă, din Dealul Crucii.

La Agapia, nerăpitor ne e gândul, neţărmurit cuvântul, nepironită litera, neţintuită mintea, nemărginită cugetarea, dezmărginită contemplarea, doar scriptorul (copistul) e în necontenită scriere, din a cărui clepsidră nisipul nu se toceşte, precum arde lumânarea la două capete şi nu se istoveşte.

Cum Unu rămâne întreg în Treime, precum e ceara sigilată, întipărită cu Figura Unică, pantocratică, Inelul sigilar al lui Eminescu şi timbrul sec al prefigurării, pe simezele eternei întruchipări: „Iar stelele de vor pieri pe cer/ Şi amorţi-vor umbrele-n ţărână/ Şi s-ar întoarce toate în mister/ Agapia, iubirea va rămâne.// De va pieri credinţa pe pământ/ Şi fiece nădejde va apune/ Şi s-or trezi pustiile pe rând/ Agapia, iubirea va rămâne” (Ioan Alexandru).

După incendiul din 1903, uşa din dreapta, spre altar, reprezentând pe Sfântul Gheorghe, nu a mai putut fi recuperată. Lui Grigorescu, fiind încă în putere creatoare, rugat să picteze pe acelaşi sfânt, nu i-au mai reuşit decât două stilizări ale Ciobănaşului mioritic. Intrarea spre altarul nemuririi devine posibilă doar pe calea epifanică a întrupării. Cum ne apare acum, în portretele lui Grigorescu, imponderabil, în văzduh, în chip de păstor de suflete, transfigurate, prin contemplare.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!