Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Rețeta mancurtizării

Rețeta mancurtizării

Un articol de: Carmelia Leonte - 11 Noiembrie 2016

Mulți cred că litera­tura este perfect paralelă cu realitatea și din acest motiv ar fi o pierdere de vreme. De fapt, literatura de valoare pătrunde în esența vieții, fiind un manual codificat de înțelegere a lumii în care trăim. Astfel, unele relatări sunt considerate mituri, deși evoluția omenirii demons­trea­ză cu prisosință gradul lor înalt de adevăr. Și ce este un mit dacă nu o poveste despre realitatea nevăzută (încă)?

Cinghiz Aitmatov, în romanul „O zi mai lungă decât veacul”, ne dezvăluie rețeta creării unui mancurt. Este vorba despre o tortură ieșită de undeva, de la granița dintre mit și realitate. Am fi fost îndreptățiți să credem că mintea unui om nu o poate concepe, dar lucrurile nu stau așa. Condamna­tul la mancurtizare era tuns chilug și pe cap i se lipea o piele de cămilă. Legat fedeleș, apoi lăsat în plin soare torid, omul simțea cum pielea animalului i se strânge tot mai mult pe țeastă, provocându-i un chin teribil. Firele de păr nu aveau loc să crească în afară, așa că se îndreptau spre interior, ajungând până la creier. Astfel se obținea tabula rasa, individul era total lipsit de personalitate și putea fi lesne dirijat spre direcția dorită de stăpâni.

O preluare a acestei idei macabre sunt șocurile electrice, care, departe de a fi un mit, au existat în mod incontestabil și au fost folosite în psihiatrie (și nu numai). Dictaturile le-au exploatat din plin, și la propriu, și la figurat, pentru a crea „omul nou”, cu memoria de sine alterată până la dispariție, astfel obținându-se terenul propice ideologiei dorite de putere. Comunismul a fost realizat de câțiva utopiști mânați înainte de mari interese ideologice, dar mai ales financiar-economice, utopiști care au avut viclenia să prezinte prin propagandă mincinoasă o strategie umană, dedicată omului, de fapt unor mancurți. Iar cei care nu s-au lăsat convinși au fost sacrificați. „Capitalul” este opera unui individ care a detestat umanitatea, adeptul genocidului. Principiul politic de bază a fost lupta de clasă, adică dispariția prin asasinat a unei părți din populația lumii. După 70 de ani de comunism și peste 130 milioane de crime (aproape 100 de milioane în China, 30 de milioane în Rusia și alte milioane în țările socialismului biruitor), s-a constatat că utopia comunistă nu mai prezintă interes ideologic și economic. Atunci s-a trecut la desființarea sistemului comunist și au început tot felul de revolte și revoluții, având în umbră alte interese. S-a ajuns la un alt gen de mancurtizare.

Cum ideile „geniale” sunt transmise de la o generație la alta și valorificate mereu la un alt ni­vel, s-a ivit la un moment dat un Milton Friedman, economist de talent - și ce talent! - care a aplicat ideea șocurilor electrice în economie, pentru care a primit și Premiul Nobel, în 1976. În acest caz, a fost vorba despre crize economice, adevărate șocuri provocate cu măiestrie, pentru ca societățile bulversate, focalizate exclusiv pe grija traiului zilnic, să poată fi ușor dirijate spre „noi culmi de progres”, incapabile să se mai preocupe de tradiție, de istorie, de valorile naționale. Astfel, ideea pieței libere provine din doctrina de șoc. O simplă dovadă: piața economică este pusă, ca va­loare, înaintea vieții. Pe măsură ce viața se devalorizează, piața liberă este din ce în ce mai importantă, fiind motorul socie­tății, mecanismul care pro­pulsează înainte omenirea. Nu educația, nu cultura, ci piața liberă.

Această libertate este, de fapt, o utopie, așa cum a fost, la vremea lui, comunismul, căruia piața liberă i se opune. În comunism, știm bine, era o piață centralizată. Dar și piața liberă este mereu confiscată de interese de grup care scapă omului de rând.

Fiecare dintre noi se poate opu­ne mancurtizării. Și unii chiar se opun. Dar pentru asta e nevoie de educație, de cultivarea minții, de respect pentru valorile poporului. Însuși acest respect devine o formă de rezistență.