Oltenia
Rolul Bisericii vâlcene în Marele Război

Rolul Bisericii vâlcene în Marele Război

Pr. Laurenţiu Rădoi, 24 August 2018

În momentele decisive ale istoriei noastre, Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii, călugării şi preoţii ei de mir, a sprijinit idealurile de libertate, unitate şi dreptate socială ale poporului, identificându-se cu păstoriţii până la jertfa supremă. Sute de preoţi şi monahi de pretutindeni şi-au făcut datoria faţă de neam şi ţară în anii viforoşi ai războiului pentru întregire, fiind bătuţi, anchetaţi, jefuiţi şi alungaţi din parohii. În aceste vremuri de restrişte pentru poporul român, Episcopia Râmnicului şi-a adus contribuţia din plin.

În timp ce unii au suferit până la sacrificiu, alături de ostaşi şi păstoriţii lor, fiind împuşcaţi în momentele grele ale războiului, alţii au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare pentru că au ascuns şi au ajutat militarii români scăpaţi din prizonierat sau rătăciţi în timpul retragerii. Episcopia Râmnicului îşi numără astăzi martirii ei în aceste vremuri de restrişte. Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul, în continuare, vom prezenta o parte din formele concrete de participare a clerului şi întregii suflări spirituale vâlcene la Primul Război Mondial.

Sprijin pentru front şi îngrijirea răniţilor

Fiind solicitată pentru realizarea în atelierele monahale a unor „producţiuni mai întinsă şi regulată de şiac călugăresc pentru armată”, Episcopia Râmnicului a confecţionat în mănăstirile de maici 20.000 m de pânză din bumbac pentru Regimentul I obuziere uşoare din Slatina. Totodată, în primăvara anului 1916, s-au colectat din parohiile vâlcene sume pentru sprijinirea „orfelinatului românesc” din oraşul Sibiu, creat pentru îngrijirea copiilor lipsiţi de părinţi, luaţi de armata austro-ungară pe fronturile din Italia şi Galiţia şi căzuţi în luptă. După anumite indicaţii, în fiecare zi de miercuri şi vineri, s-au oficiat slujbe pentru victoria armatei române, iar soldaţilor răniţi, aflaţi în convalescenţă, li s-au trimis cărţi de rugăciuni şi iconiţe, arătând „o mare bucurie la primirea lor”.

Cu toate că la 1 octombrie 1916 Comitetul militar din Râmnic a solicitat episcopiei să tipărească un număr însemnat de bilete de spital (4.000), foi de dietă (5.000), raport telegrafic (1.000) şi tabele nominale de răniţi (2.500), reprezentanţii Centrului eparhial au răspuns că: „Sfânta Episcopie n-are tipografie proprie, iar ceea care este proprietate personală a P.S. Sofronie nu funcţionează, întrucât personalul este mobilizat de la 15 august a.c.”. Actele de arhivă ne arată că, după plecarea trupelor din Râmnic, la 25 noiembrie 1916, preoţii au rămas nu numai conducătorii spirituali, ci şi cei care urmau să aline suferinţele şi să încurajeze pe cei rămaşi de izbelişte. Clerul devenise speranţa celor flămânzi şi maltrataţi şi un însemnat ajutor care putea să atenueze abuzurile şi măsurile luate de şefii militari ai armatelor ocupante.

Rănile războiului

Din inventarul Reşedinţei episcopale din Râmnic, aflăm că în această vreme au fost luate covoarele, jilţurile, perdelele, preşurile, precum şi cinci tablouri. Totodată, numeroase biserici au fost profanate şi jefuite, fiind însuşite în special obiectele de argint: Evanghelii, chivoturi, cruci şi linguriţe şi obiecte de aramă (cazane, căldări, căldăruşe sau tablă pentru învelit). De asemenea, au fost distruse veşmintele preoţeşti, icoane, policandre, sfeşnice, candele, cărţi de cult, feţe de masă, perdele, lumânări, jilţuri, strane, mese, pardoseli, uluci sau garduri. De la biserici, mănăstiri şi şcoli, s-au adunat gardurile de metal, icoane, broaştele de la uşi şi căţuile de metal şi tablă folosite la tămâierea morţilor, pe care le turteau şi le trimiteau în Germania.

Dacă de la bisericile din Râmnicu Vâlcea au fost luate cutiuţele cu Sfânta Împărtăşanie şi multe obiecte de cult, alte locaşuri au fost transformate în grajd pentru caii ocupanţilor. De reţinut în acest sens Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Grebleşti, unde trupele de ocupaţie au furat odăjdii, vase de argint şi o parte din mobilier, transformând-o în grajd de cai, şi Biserica „Sfinţii Voievozi” din Racoviţa, comuna Budeşti, profanată la rându-i de trupele cotropitoare. Se ştie că în cimitirele ajunse pajişti pentru vite s-au distrus crucile de pe morminte, precum şi cavourile. Este cazul cimitirului de la Vaideeni, unde trupele germane au închis vitele furate, profanând mormintele şi distrugând cinci morminte.

Dar cele mai multe aşezăminte au fost distruse din cauza bombardamentelor. Un raport al Episcopiei Râmnicului, adresat Mitropolitului Conon Arămescu Donici, arată că în judeţele Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi şi Vâlcea, din cele 759 de biserici parohiale rurale, au suferit „prin evenimentele războiului în deosebi cele care s-au aflat în calea trupelor ocupate, precum şi cele ce-au fost în zona luptelor”. Astfel, în judeţul Vâlcea au fost dărâmate în parte, din cauza bombardamentelor, două biserici din Câineni, trei din Boişoara, trei din Titeşti, trei din Racoviţa, două din Perişani, două din Dăngeşti, una din Berislăveşti, două din Jiblea şi una din Runcu; în total 19 biserici, a căror reparare s-a evaluat la suma de 85.000 lei. Biserica din Parohia Călineşti a rămas fără piatra Sfintei Mese, având nevoie de o nouă sfinţire.

Jefuirea locaşurilor de cult

Cel mai mult însă a avut de suferit biserica din Vâlcea prin ridicarea clopotelor de către armatele de ocupaţie. Nu a fost comună de unde inamicul să nu fi ridicat unul sau mai multe clopote, multe dintre ele cu o deosebită valoare istorică sau artistică. După război, protoiereii, administratorii de plasă şi primarii vâlceni au raportat diverse distrugeri, devastări şi ridicări de clopote şi obiecte de la bisericile din Geamăna, Buciumeni, Govora, Turceşti, plasa Cozia, Vaideeni, Armăşeşti, Broşteni, Săruleşti, Bereşti, Cermegeşti, Zăvoieni, Stăneşti, Dobricea, Cueni, Groşi, Străchineşti, Romani, Măldăreşti, Giuleşti şi Foleşti. Potrivit documentelor din arhivă, Biserica „Sfântul Nicolae” din Voineasa a fost jefuită de cele mai de preţ obiecte de cult de către armatele austriece şi germane.

În această perioadă, nici aşezămintele monahale n-au scăpat de profanările trupelor de ocupaţie. Astfel, Mănăstirea Cozia a fost devastată, personalul alungat, clădirile prefăcute în lagăr, spital şi alte utilităţi militare, iar biserica, bolniţa şi paraclisul transformate în grajd de cai. Pagubele s-au ridicat aici la 927.635,25 lei, fiind distruse şi picturile de pe pereţi. Ca urmare a evenimentelor, Schitul Ostrov a fost devastat de podoabe, iar Mănăstirii Dintr-un Lemn i-au fost luate multe obiecte de valoare şi duse la Moscova. Stăpânirea şi administraţia pumnului de fier german au lăsat urme şi asupra Mănăstirii Govora, unde, la 17 august 1921, arhimandritul Athanasie Popescu solicita Ministerului Culturii să ia „măsuri urgente pentru consolidarea zidăriei bisericii şi tuturor dependinţelor mănăstirii Govora, care ameninţă să cadă”. Pe timpul războiului, a fost pustiită şi Mănăstirea Turnu, ctitoria lui Varlaam, fost Episcop al Râmnicului. Între altele, Schitul Cornet a fost jefuit, iar cupola şi o parte din altar dărâmate de bombardament. Dintr-o însemnare de pe o veche cazanie aflăm că „mănăstirea era surpată de obuze germane şi ploua înăuntru pe cărţi şi pe ce mai rămăsese, cărţile erau călcate de cai şi udate de ploaie, timp de 8 săptămâni”.

Măsuri de protecţie

Deoarece aşezămintele aveau în patrimoniul lor obiecte de valoare istorică şi artistică, în octombrie 1916, Marele Cartier General al Armatei Române a dispus să fie ridicate şi puse în siguranţă în altă parte. În acest scop, Alexandru Tzigara Samurcaş s-a prezentat la Episcopia Râmnicului, apoi la Biserica „Sfânta Parascheva” din Râmnic şi la mănăstirile Arnota, Bistriţa, Cozia, Horezu, Dintr-un Lemn şi Ostrov, ridicând tezaurele. În afară de aceasta, de la Govora, Dintr-un Lemn, Sărăcineşti, Frăsinei etc., s-au luat clopotele, cazane, veselă, căruţe, vasele de bucătărie, obiecte casnice, vite, alimente etc.

Nu în ultimul rând trebuie reţinut faptul că trupele de ocupaţie s-au amestecat şi în viaţa administrativ-religioasă a eparhiei. După instalarea comandamentului 270 al etapei germane şi austro-ungare la Râmnic, însăşi numirea girantului episcopiei era făcută de şefii armatelor de ocupaţie. În această chestiune este revelatoare adresa Prefecturii, din 3 octombrie 1917, prin care Cancelaria Episcopiei era anunţată că: „Administraţia militară în România a luat măsuri a trimite un girant la conducerea Eparhiei, spre a înlătura toate neajunsurile ivite”. Deşi Mitropolitul Conon Arămescu-Donici l-a ales pe Valerian Ştefănescu, fratele fostului Episcop Melchisedec al Romanului, Administraţia de ocupaţie nu l-a acceptat, pretextând că este prea bătrân. La 1 martie 1918, administratorul Reşedinţei episcopale solicita comandamentului etapei 270 „un litru petrol şi puţină creolină pentru curăţirea camerelor unde se va instala în curând P.S. Episcopul-girant Meletie, precum şi bisericii catedrale, care e vizitată zilnic de numeroase persoane”. Pentru cele 14 persoane aflate în serviciul Reşedinţei episcopale trebuia să se ceară „cartelă de pâine”, iar pentru săvârşirea slujbelor de Paşti, din 1918, „funcţionarea luminii electrice până la ora 12.00 noaptea, în zilele de 2 şi 3 mai (Joi şi Vinerea Mare), iar pentru prăznuirea Sfintei Învieri, de la ora 10.00 seara până dimineaţa, în ziua de 5 mai”.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!