An omagial
Rolul clericilor în desăvârșirea Marii Uniri

Rolul clericilor în desăvârșirea Marii Uniri

Daniela Șontică, 23 Septembrie 2018

De-a lungul istoriei, clericii au avut un rol important în trezirea și păstrarea conștiinței de neam a românilor, iar Patriarhul Miron Cristea (în vremea când era Episcopul Caransebeșului), mitropoliții Nicolae Bălan, arhimandritul Gurie Grosu (ulterior, Mitropolitul Basarabiei), Roman Ciorogariu (primul Episcop ortodox al Oradiei), protopopul de Săliște Ioan Lupaș, protopopul Brașovului, Iosif Blaga, sunt doar cei mai cunoscuți dintre aceștia. Clerul greco-catolic a avut, de asemenea, o contribuție însemnată, iar istorica fotografie de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, în care apar la aceeași tribună Episcopul ortodox Miron Cristea și cel greco-catolic Iuliu Hossu, este numai o evidentă realitate surprinsă de aparatul de fotografiat.

Șirul preoților care au murit pe front sau au participat la Primul Război Mondial și al clericilor care au suferit de pe urma militantismului românesc în Transilvania, Bucovina și Basarabia este atât de mare, încât numele lor nu le știe nimeni în totalitate. „Unirea cea mare din 1918 a fost rezultatul unei lungi, grele și sistematice pregătiri atât a celor din Vechiul Regat, cât și a celor din Transilvania, la care Biserica Ortodoxă și cea Unită au avut un rol important”, spunea academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici într-un articol.

Pentru activitatea lor cu caracter românesc și pentru ideile unioniste propagate înainte de 1918, 150 de preoți ortodocși din Transilvania au fost întemnițați de autoritățile ungare și peste 200 au fost exilați la Sopron, în Ungaria, în condiții grele, de mizerie, timp de mai bine de doi ani. Părintele profesor Mircea Păcurariu, în studiul său, „Slujitorii Altarului și Marea Unire”, detaliază cu nume și date suferințele preoților și ale familiilor lor pentru cauza unirii. De exemplu, protopopul Ioan Lupaș din Săliște a fost deportat la Ruszt, Ungaria, în 1916, apoi a avut domiciliu forțat în Budapesta până în august 1917. Au fost deportate și preotese, între care văduva preotului Iosif Goga din Rășinari, mama poetului Octavian Goga, dar și preoteasa Elvira Cioran, mama lui Emil Cioran, aceasta îndurând suferințe în închisorile de la Sibiu și Cluj. După retragerea trupelor românești din Transilvania, în 1916, peste 100 de preoți au fost nevoiți să plece în Regatul României de teama represaliilor autorităților maghiare. Unul dintre cei refugiați a fost cunoscutul scriitor și preot Ion Agârbiceanu. Preotul greco-catolic Vasile Lucaciu a desfășurat o largă acțiune pentru intrarea României în război, alături de Antanta, și a luptat pentru unirea tuturor românilor. Mulți dintre episcopii, consilierii, profesorii de teologie, protopopii și preoții din întreg Ardealul și Banatul au ajutat la formarea consiliilor și gărzilor naționale locale. La Sibiu au activat profesorii de teologie Nicolae Bălan și Silviu Dragomir, la Blaj, vicarul Vasile Suciu (viitorul mitropolit), profesorii Alexandru Borza și Alexandru Ciura; la Caransebeș, Episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu și profesorul de teologie Petru Barbu; la Oradea, vicarul Roman Ciorogariu (episcopul de mai târziu). Nu poate fi trecută cu vederea nici propagarea ideilor unioniste de către teologii Nicolae Bălan și Silviu Dragomir.

În Basarabia, în lupta pentru unirea cu țara-mamă, slujitorii Bisericii au luptat împreună cu intelectualii, între ei: arhi­mandriții Gurie Grosu și Dionisie Erhan, care aveau să devină episcopi, dar și preoții Alexandru Baltagă și Andrei Murafa. Preotul și poetul Alexei Mateevici a murit pe front în Marele Război. În Bucovina, un preot avea rolul principal în proclamația de unire cu România, Dionisie Bejan.

La 21 noiembrie 1918, cei cinci episcopi români din Ardeal - Ioan Papp de la Arad, Miron Cristea de la Caransebeș, Demetriu Radu de la Oradea, Iuliu Hossu de la Gherla și Valeriu Traian Frențiu de la Lugoj - au publicat o declarație de adeziune față de Consiliul Național Român Central, prin care s-a organizat lupta pentru unire. Actul semnat de ierarhii ardeleni era semnificativ pentru clericii și credincioșii din Transilvania, atât ortodocși, cât și greco-catolici.

„Scumpele comori ale sufletului sunt legea, limba, datinile și ființa noastră etnică”

După cum se știe, Elie Miron Cristea, Episcopul Caransebe­șului, care ulterior a devenit Patriarh al României, a participat la Marea Unire din 1918. Ca licean, la Năsăud, Elie Cristea i-a urmat lui George Coșbuc la conducerea societății culturale „Virtus Romana Rediviva”. Un studiu semnat de Gheorghe Vasilescu în revista „Glasul Bisericii” (nr. 5-8 din 1998) scrie despre rolul său de promotor al românismului: „În timpul procesului Memorandumului (din 1894), împreună cu alți 12 colegi redactează un manifest, îndemnând țăranii din Ardeal să meargă în număr cât mai mare la proces. În același an, în septembrie, participă cu o delegație numeroasă de studenți ardeleni la Congresul studențesc de la Constanța”. A fost hirotonit, apoi a îmbrățișat calea monahală. Ca ieromonah, a susținut înființarea Băncii Culturale Lumina, care își propunea să acorde din dobânzi burse elevilor și studenților români; a participat la ședințele Asociației Culturale ASTRA, iar din 1905 a fost președintele Despărță­mântului Sibiu al acesteia. În 1909 a fost ales Episcop de Caransebeș. Împreună cu basarabeanul filantrop Vasile Storescu, a salvat de la desființare numeroase biserici și școli româ­nești din Transilvania. Nu este de mirare că îl vedem pe ierarhul Miron Cristea în primul rând între marii unioniști, participând la actul de la 1 Decembrie 1918. Pe drept a fost desemnat să facă parte din delegația care a adus la București actul Marii Uniri.

În fața mulțimii adunate la Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea spunea, printre altele: „În fața asupririlor și a nedrep­tăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.” Și tot Miron Cristea a avut șansa de a înălța rugăciunea de mul­țumire către Dumnezeu pentru împlinirea Marii Uniri, rugăciune care rezumă esențial mulțumirea întregului neam românesc.

În orașul îmbrăcat cu tricolor

Roman Ciorogariu era de fel arădean și avea studii de teologie, pedagogie, psihologie și filosofie. La răscrucea dintre cele două veacuri, a primit tunderea în monahism, iar cu un an îna­inte de Unirea cea Mare, era ales vicar eparhial la Oradea. Cum a trăit arhimandritul Roman Ciorogariu emoția istoricului act de la 1 Decembrie, aflăm chiar din însemnările intitulate „Zile trăite”, din care cităm fragmente: „Sosirea. Primire regală cu discursuri, onoruri militare date de o companie de legionari comandați de căpitanul Medrea purtând eșarfă tricoloră. Tot orașul pavoazat, am putea zice îmbrăcat în tricolor. Valuri de oameni frământă sub picioarele lor noroiul zăpezii topite, aclamări și ropotul goanei de automobile și trăsuri umplu văzduhul. Intrăm pe poarta cetății pe care a intrat odinioară Mihai Viteazul sub boltitura temniței fioroase de unde au fost Horia, Cloșca și Crișan duși la roată, iar acum stau de gardă moții cu priviri aprinse în sumane moțești, cu pușca la umăr și căciula de miel împănată cu tricolor, iar sus pe bastioane aceleași figuri vii ale legionarilor moți evocă vedenii din epopeea romană. (...) În numele bisericilor române fac declarația de aderare episcopii Ioan Papp și Demetriu Radu”. La doi ani după Unire, a fost ales întâiul Episcop ortodox al Oradiei, apoi și membru al Academiei Române.

Introduce limba română în bisericile din Basarabia

Gurie Grosu este primul mitropolit de origine română al Basarabiei ales după 1918. Născut în 1877 într-o familie preoțească din Nimoreni, judeţul Lăpuşna, a rămas orfan de tată la o vârstă mică. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Chișinău și ale Academiei Duhovnicești de la Kiev. S-a călugărit la Mănăstirea Noul Neamț, a fost apoi hirotonit, numit stareț la o mănăstire din Smolensk, apoi director al unei școli normale. Revenit la Chișinău în 1917, s-a numărat printre fondatorii Partidului Național Moldovenesc (în 1917). Cu un an înainte de Unire a publicat „Abecedarul moldovenesc”, primul cu grafie latină din Basarabia. A militat pentru introducerea limbii române în școli și în biserici. În vara lui 1918 a fost ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei cu titlul Botoșăneanul, iar mai târziu a fost ales Mitropolit al Basarabiei.

Un otpust inedit pentru Liturghia Unirii

Ioan Ignatie Papp este cunoscut drept „Episcopul Unirii celei Mari” pentru cinstea pe care a avut-o de a fi unul dintre cei trei președinți ai Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. A rămas în istorie felul în care a încheiat slujba Sfintei Liturghii din dimineața de 1 Decembrie la Alba Iulia, rostind formula: „Cel ce a înviat din morţi a înviat azi şi neamul românesc...”. În 1918 era locțiitor al scaunului Mitropolitului Ardealului, întrucât, după moartea Mitropolitului Vasile Mangra, survenită la 14 octombrie 1918, fusese de­semnat pentru acest lucru. Aradul devenise astfel în acea vreme şi „capitala” religioasă a Transilvaniei. A condus Eparhia Aradului în vremea zbuciumată a Primului Război Mondial, dar a avut și bucuria să vadă România Mare. Șansa de a trăi marele vis împlinit, Episcopul Ioan Papp a exprimat-o în cuvântarea sa de la Alba Iulia. Spunea, printre altele: „Ne-am prezentat aici îndeosebi cu scopul și dorința ca - precum antecesorii noștri, vrednici de pomenire, episcopi de pe vremuri au suspinat împreună cu clerul și poporul credincios sub povara sistemului de împilare a tot ce a fost românesc -, acum tot împreună cu clerul și poporul nostru să prăznuim bucuria zilei, în care ne-a răsărit și nouă soarele dreptății, care ne este chezășia vieții viitoare, că națiunea românească e liberă și unică îndreptățită a dispune de soarta sa prezentă și viitoare”. Imediat după Unire avea să spună, conștient de misiunea în noua formă statală: „Acum începe adevărata muncă uriaşă pentru înfăptuirea idealului nostru de veacuri”. Episcopul Unirii Ioan Papp s-a stins din viață la 21 ianuarie 1925, iar osemintele sale odihnesc la ctitoria din satul natal Pociovelişte, județul Bihor.

„Tot poporul s-a unit într-una şi nedespărţită Românie, liberă şi independentă”

În anii premergători Unirii de la 1918 s-a format la Brașov un puternic nucleu de intelectuali luptători pentru cauza naţională. Potrivit istoricului Vasile Oltean, din acest nucleu făceau parte: protopopul ortodox al Brașovului Iosif Blaga, Candid Mușlea, care avea să devină preot, profesorii şagunişti Aurel Ciortea, Constantin Lacea, Onisifor Ghibu, Dumitru Lupan, Victor Branişte și alții. Cea mai mare realizare a lor a fost redactarea în acele condiţii grele a „Gazetei de Transilvania”, unde erau publicate idei pro-unioniste și pro-ro­mânești, redactarea celor două documente importante: „Declaraţia de la Darniţa” şi „Manifestul din 12-24 aprilie 1917”. Prin acestea, era exprimată clar dorinţa românilor transilvăneni de a se uni cu țara, mai precis, „a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie, liberă şi independentă” - așa cum glăsuia manifestul de la Darniţa, trimis în 1917 Puterilor Centrale.

Iosif Blaga (1864-1937) a făcut studii universitare de teologie la Sibiu şi de filosofie la Budapesta. S-a născut în Lancrăm, județul Alba, fiind unchiul poetului Lucian Blaga, iar după studii s-a stabilit la Braşov, devenind directorul Colegiului Național „Andrei Șaguna”. Din octombrie 1916, odată cu retragerea armatei române, s-a refugiat în Moldova. De aici, a ajuns în Suedia cu Nicolae Bogdan şi Constantin Lacea, unde au format un comitet de propagandă pentru unirea Transilvaniei cu Regatul României. Și-a continuat activitatea la Paris alături de Take Ionescu, în cadrul Comitetului Naţional Român, pentru care a alcătuit o hartă etnografică a Transilvaniei, folosită în cadrul Conferinței de pace de la Paris. A publicat articole de promovare a imaginii ţării în ziarul parizian „La Roumanie”. În primul Parlament al României Mari, a fost ales senator. După Unire, a continuat să conducă Gimnaziul Ortodox din Brașov, iar din 1924 a fost numit protopop al Braşovului. În ultimii zece ani ai vieții a fost parohul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Brașovului.

A scris despre unire și a fost condamnat pentru delict de presă

Din elita făuritorilor Marii Uniri face parte și Ioan Lupaș, cleric ortodox, istoric, om politic, membru al Academiei Române, născut la Săliștea Sibiului în 1880. În timpul studiilor liceale de la Sibiu, din cauza unui conflict pe teme naţionale cu profesorul de istorie Arpad Tompa, ale cărui idei despre istoria poporului român nu le putea accepta, împreună cu colegul său Octavian Goga, Lupaș s-a transferat în ultima clasă la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Cu o bursă a Fundației Gojdu, a putut studia la Universitatea din Budapesta. În 1904, şi-a susţinut teza de doctorat în istorie şi filosofie, cu tema „Biserica ortodoxă din Transilvania şi unirea religioasă în cursul secolului al XVIII-lea”. A devenit profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic Andreian din Sibiu, urmând în particular și ­cursurile acestei facultăți. În 1907 a fost condamnat de austro-ungari pentru „delict de presă” la trei luni închisoare şi 200 de coroane amendă cu motivul de „a fi instigat clasa plugarilor la ură împotriva clasei proprietarilor de pământ”. Pedeapsa a ispăşit-o în 1908 în temniţa din Seghedin.

Ioan Lupaș a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind membru în Marele Sfat. În Consiliul Dirigent a fost numit secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică din Consiliul Dirigent (1918-1920). A fost apoi profesor de istorie la Universitatea din Cluj-Napoca (1919-1944). A fondat și a condus, alături de Alexandru Lapedatu, Institutul de Istorie Națională din Cluj. A fost ales deputat în Parlamentul României și ministru în cabinetul lui Octavian Goga. A scris lucrări fundamentale în care a arătat contactul permanent pe plan economic, social, cultural și politic dintre Transilvania și celelalte două Țări Române. A fost hirotonit preot și numit protopop la Săliște până în 1919. Ca istoric, a devenit membru al Academiei Române.

În lucrarea „Istoria Unirii românilor”, apărută la Bucureşti, în 1937, Ioan Lupaș spunea: „Unitatea noastră naţională a fost cimentată nu numai de sângele soldaţilor noştri, ci şi de suferinţele intelectualilor şi scriitorilor, care, începând cu secolul al XV-lea, au îndurat pentru ideile lor închisoarea şi surghiunul”. Aceste cuvinte, Ioan Lupaş le-a ilustrat cu propria viață. A fost de două ori întemnițat: prima dată, în 1908, când autorităţile austro-ungare l-au închis la Seghedin pentru atitudinile sale naţionale, iar a doua oară, între 1950 și 1955, când autoritățile comuniste l-au închis pentru că avusese funcții politice în perioada interbelică. S-a stins din viață la 3 iulie 1967, la București, mormântul său aflându-se la Mănăstirea Cernica.

Marea Unire, un categoric imperativ

Cele două Biserici româneşti din Transilvania, Ortodoxă şi Greco-Catolică, dincolo de unele neînțelegeri dintre ele, au conlucrat la înfăptuirea visului de unire al tuturor românilor. La 8/21 noiembrie 1918, atât ierarhii români ortodocşi Ioan I. Papp al Aradului şi Elie Miron Cristea al Caransebeşului, cât şi cei greco-catolici, Demetriu Radu al Oradiei, Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului şi Iuliu Hossu al Gherlei şi-au exprimat în scris adeziunea la Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania), prin care spuneau: „Noi, subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viaţă ale neamului românesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru”.

Episcopul greco-catolic Demetriu Radu a participat la redactarea Declaraţiei de la Oradea, prin care în octombrie 1918 s-a afirmat dreptul la autodeterminare al românilor din Transilvania, Banat şi Maramureş, iar la 1 Decembrie, la Alba Iulia, a fost unul dintre preşedinţii Marii Adunări Naţionale, alături de Episcopul ortodox al Aradului, Ioan Papp, şi de bătrânul memorandist Gheorghe Pop de Băseşti.

A făcut parte din primul Parlament al României Mari, unde s-a remarcat prin cuvântări însuflețite. La 10 decembrie 1920, urma să plece la Roma împreună cu Episcopul de Gherla, Iuliu Hossu, dar înainte de asta a dorit să ţină un discurs în şedinţa Senatului. Înainte de a ajunge la tribună, a explodat o bombă care i-a curmat viaţa pe loc. După atentat au mai murit senatorul Spiridon Gheorghiu şi ministrul de justiţie Dimitrie Greceanu. Au mai fost răniți atunci episcopii ortodocși Roman Ciorogariu și Nifon Niculescu, generalul Constantin Coandă, președintele Senatului, și alți senatori. Atentatul fusese pus la cale de Max Goldstein, un evreu comunist, originar din Bârlad, și de complicii săi, Saul Osias şi Leon Lichtblau. Episcopul unionist Demetriu Radu a fost înmormântat cu funeralii naționale în ctitoria sa de la Rădești, județul Alba.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!