Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă An omagial „România? Și pe mine mă doare...”

„România? Și pe mine mă doare...”

Galerie foto (8) Galerie foto (8) An omagial
Un articol de: Lilia Botezatu - 02 Decembrie 2018

Există oameni „ciudați”, dintre aceia care plâng atunci când toată lumea e veselă și cântă. Am întâlnit unii care, de ziua lor, când toată lumea le urlă „La mulți ani!”, se închid în baie și plâng că au mai îmbătrânit cu un an, precum și alții care plâng în noaptea dintre ani pentru că li s-a mai dus un an din viață, dintre acei care, după susținerea cu succes a unei teze de doctorat în fața unui public pretențios și a unei comisii riguroase, plâng, prăbușindu-se cu toate cele 100 de kilograme pe care le au în brațele celei mai firave și tinere colege, de frică ca nu cumva aceasta să fie culmea cea mai înaltă care li s-a întâmplat să o atingă.

Există persoane care, după ce obțin un mandat pentru o funcție foarte înaltă în stat, plâng ascunzându-se într-o mașină și fugind departe, la marginea orașului, de mila copilului desculț din ei, care nici în cele mai azurii vise nu-și ima­ginase că ar putea să-i fi încredințat cineva atât de multe vreodată...

N-am văzut pe nimeni, nici un român care să plângă de 1 Decembrie. Pentru că 1 Decembrie e prilej de sărbătoare pentru tot românul. Chiar și pentru cel lipsit de minimele, elementarele sentimente patriotice. E simplu: chiar dacă nu ți-ai iubi țara, în prima zi de iarnă ești liber, nu te duci la serviciu, poți sta liniștit cu berea ta, și deci, e tot un prilej de sărbătoare.

Amintindu-mi de istorii uitate pentru mulţi

În această zi eu sunt o ciudată. Pentru că, chiar dacă prin ipostazele cele mai dramatice ale vieții reușesc să trec cu cea mai mare tărie, la 1 Decembrie plâng mereu. Pentru că la 1 Decembrie îmi amintesc de bunica mea, care m-a-nvăţat „Hora Unirii” și pentru că ea plângea de fiecare dată când o cântam împreună. O învățase-n România Mare, când era încă un copil fericit, cu părinți gospodari, care-o dăduseră la școală și nu veniseră încă rușii ca să-i omoare tatăl în beciuri miliţieneşti și să-i ia și ultimul fir de grâu din pod... O văd și pe învățătoarea mea de limbă rusă, care, în clasa-ntâi, după ce într-o pauză desenasem stângaci pe o copertă de caiet câteva litere latine răzlețe, m-a pus să mă rotesc în fața clasei ca să vadă copiii mai bine cum arată „o fascistă care se joacă cu litere străine”... Dar îmi apare în memorie mai ales bunicul, care îmi povestea mereu basme minunate, dintre acelea de care mama și tata nici nu știau și nici nu mi le citiseră din vreuna din numeroasele cărți de povești pe care mi le cumpărau. Erau niște basme minunate, diferite de toate, care mă fascinau. Le-am regăsit mult mai târziu în cărțile lui Ispirescu, Coșbuc, Hasdeu...

Poveşti cu regi, regine şi generali din România Mare

Bunicul făcuse școală în Regat și cunoștea pe dinafară istoria și literatura română. Cel mai mult însă mă fascinau un soi de povești ale lui pe care mi le spunea pe șoptite, numai mie, când nu era gloata de nepoți de toate vârstele în jur, și care mi se păreau adevărate, pentru că erau despre un rege Mihai, „care e al nostru, al țării noastre, România” și care „are și regină”. „Și e-n palat?” „Nuuu, e departe.” „De ce?” „Pentru că l-au alungat...” „Cineee?”, făceam ochi mari, indignată că cineva a îndrăznit să ne alunge unicul nostru rege. „Ei, niște oameni răi, se eschiva bunicul, dându-și seama că vorbise prea mult, dar tu să nu spui la nimeni... Ca să nu afle oamenii cei răi?” „Da, da...” Poveștile acelea nu aveau niciodată sfârșit, ele urmau să se termine când aveam să mă fac eu mare și erau cu atât mai minunate, cu cât și bunicul era și el personaj al lor, ba lucrând sau plimbându-se prin București, ­unde l-a văzut pe rege și pe „generalul Antonescu, care era maaare general și stătea cu spatele drept și frumos”, ba venind acasă, ba ducându-se la Iași la târg, unde „orice om harnic putea să-și cumpere ceva bun și frumos, nu ca acum la ruși, toate lucrurile proaste...”

Acolo... unde lucrurile erau bune şi frumoase

Țara aceea minunată care se chema România și era „țara noastră din care ne-au scos, am să-ți spun eu mai încolo cine”, avea să adauge bunicul, era una în care „oamenii nu umblau beți, își tăiau toți unghiile și aveau mâinile curate, cântau cântece frumoase și erau gospodari, iar dacă nu erau gospodari și furau, îi băteau jandarmii și bine le făceau, ca să le fie rușine și să nu mai fure”. Visam să mă fac mai repede mare ca să-mi spună bunicul mai repede sfârșitul poveștilor acelora din care intuiam că voi face parte și eu, pentru că îmi spusese că la București și eu, dacă voi fi cuminte, s-ar putea să ajung, și acela-i un oraș frumos și „maaaare, mai mare decât Chișinăul și acolo este limonadă adevărată, nu apă dulce, că acolo fetițele poartă pantofiori de lac cu ciorapi, nu sandale, ca la ruși”... Pe locul unde părinții mei începuseră să construiască „o casă mare și frumoasă, cu două niveluri”, bunicul, așezat la pământ și cufundat în gânduri doar de el știute, cu ochii aţintiţi în zare, putea să mai găsească răgaz pentru o mogâldeață ca mine. Atunci m-am strecurat spre el printre cărămizi și mortar: „Bunicule!”, „Da, Liliuța nenii!” „Cea mai frumoasă țară este România?” „Daa... că-i țara noastră.” „Atunci de ce nu ne ducem noi să ne facem casă în România?” Surprins, bunicul m-a ridicat în brațe și m-a dus sub un prun de lângă gard, unde, în limba aceea în care vorbea doar când era numai cu mine, și-n care am încercat să vorbesc și eu, iar o vecină s-a răstit la mine tăios cu un „De ce vorbești așa? Ce, ești româncă?!”, mi-a povestit că-n România n-avem voie să intrăm, „că acolo nu ne dau voie duşmanii. Dar tu, când ai să creşti mare, să fugi... să fugi în România, că aceea-i ţara noastră, pe noi de-acolo ne-au scos, dar acolo-i ţara noastră... Tu, iată, la toamnă ai să mergi la şcoală, să-nveţi bine, să-i amăgeşti pe ruşi că eşti de-a lor şi să fugi în România, să te măriţi cu un român şi să rămâi acolo, că acolo-i bine. Ai să-ţi faci casă mare, iată, ca a voastră, şi-ai să trăieşti acolo. Să nu te măriţi cu rus, că ruşii îs răi, să te măriţi cu român, că în România are să-ţi spună lumea «doamnă» şi-ai să trăieşti bine... Să nu uiţi şi să nu spui la nimeni. Ai să ţii minte?” „Da.” „Şi să nu spui la nimeni.” „N-am să spun.” Să mă mărit cu rus nu voiam, pentru că nu înţelegeam ce spuneau copiii care vorbeau ruseşte, şi mai erau şi agresivi, iar cu românii m-aş fi înţeles, căci pe bunicul îl înţelegeam perfect când îmi vorbea „româneşte” şi nu ruseşte, ca de obicei. Să-mi spună lumea „doamnă” însă nu voiam, pentru că eu visam să mă fac mai repede mare ca să-mi spună toţi „Lilia Andreievna”, aşa cum tatei i se adresau cu respect „Andrei Vasilievici”. Dar m-am gândit că dacă fug în România, am să le zic tuturor că mă cheamă Lilia Andreievna şi aşa trebuie să-mi spună. Numai că... cum să fug? Singură? Îmi va fi frică... 'Bunicule, dar eu am să fug cu tine, mi-e frică să fug singură. Ai să mergi şi tu cu mine, ca să-mi arăţi unde trăieşte regele, că eu nu ştiu...” „Eu am să mor, draga lui bunicul... n-am să fiu eu atuncea... dar tu să fugi, să fugi numaidecât. Să nu uiţi ce-ţi spune bunicul... Tu rămâi de-amu' toată nădejdea mea...”

Împlinirea unui testament

Să moară? Bunicul meu? Nu era posibil, bunicul nu vorbea niciodată despre moarte și era și foarte sprinten, chiar dacă mai avea puţin până la nouăzeci de ani. Aproape că alerga când mergea. Dar deși eram mică, am înțeles că nu glumea, căci mă strângea tare la piept și îi tremura mărul lui Adam cum nu mai văzusem niciodată să i se întâmple. Mândria că bunicul mi-a spus numai mie și nu celorlalți verișori mult mai mari ceva ce nu trebuia să spun la nimeni, visurile în care urma să cuceresc România aceea frumoasă și speranța că bunicul nu va muri niciodată și vom merge totuși împreună acolo se amestecau în capul meu.

A murit la nici două săptămâni. Spulberat de o mașină, când traversa șoseaua națională care împărțea localitatea noastră în două părți.

N-am plâns la înmormântare. În sicriu, printre bandaje și cu fața schimbată, nu era bunicul meu.

Am plâns în schimb pe când aveam cam zece ani. Cu toate lacrimile pe care, bărbătește, bunicul aproape jumătate de secol și le-a înghițit. Abia trecusem vama română într-un autocar plin de precupețe și studenți de pe ambele maluri ale Prutului, când am izbucnit brusc în plâns. Colegii mei nu înțelegeau ce s-a întâmplat.

Precupeţele se întrebau „cu ce au jignit măgarii fetița asta, care până acum a cântat tot drumul?” Au oprit autocarul. Băieții mă stropeau cu apă, una dintre femei a încercat să mă descânte. Nimic. Atunci Răzvan, un bucureștean de aproape doi metri, pe care bunicul l-ar fi îndrăgit de la prima vedere doar pentru accentul său, mi-a dat brusc o palmă. M-am clătinat, dar am amuțit. În afară de mama, care mă mai altoia în copilărie, nu mai dăduse în mine nimeni niciodată. Fusese ceea ce prevăzuse, terapie prin șoc. Precupeţele au sărit toate la „bestie”. „Bestia” însă m-a luat în brațe, m-a dus puțin în spatele autocarului, unde m-a așezat pe geaca sa urlând: „Vorbește! Vorbește că nu ştiu ce-ţi fac! Zi ce ai, ­altminteri poţi leşina! Povesteşte şi are să-ţi treacă!” I-am povestit. Şi mi-a trecut. Mă tratasem.

„Să nu plângi nici tu!”

Dar simptomele acestei boli îmi revin de fiecare zi de 1 Decembrie. Când își spun oamenii „La mulţi ani!” Când în jur se aude: „Să trăieşti, România!” Când prietenii care ştiu că m-am născut în stânga Prutului au grijă să-mi spună: „Trăiască românii de pretutindeni!” Când, după ce, peste ani, i-am mărturisit lui Răzvan că pentru mine 1 Decembrie e zi ­tristă pentru că nu mai suntem ca acum 100 de ani, are grijă să mă trezească cu noaptea-n cap cu următoarele cuvinte: „România nu are nevoie de basarabence plângăcioase cu bunici puternici! României îi trebuie româncuţe din stânga Prutului, care sunt la fel de puternice ca şi rădăcinile looooor!”

La 1 Decembrie continui să plâng. Pentru că România a devenit demult ţara mea fără să fi trebuit să intru în ea clandestin. Pentru că în România m-am simţit acasă din prima zi. Pentru că România e chiar a mea, numai că mulţi concetăţeni ai mei de pe ambele maluri ale Prutului n-au avut norocul să aibă bunici, părinţi şi dascăli ca ai mei, şi tocmai din acest considerent, România noastră nu e una, ci continuăm să avem mai multe Românii despărţite de sârme, de interese, prejudecăţi, mentalităţi.

„Ce te doare?”, m-a întrebat zilele trecute, când văzuse că plânsesem, un puşti cam de vârsta pe care o aveam eu când îmi lăsase bunicul testamentul. „România.” „România?” „Şi pe mine mă doare...” „Dar nu plâng. Să nu plângi nici tu. Bine?” „Bine.”