An omagial
România Centenară, patria mea de fiecare zi

România Centenară, patria mea de fiecare zi

Daniela Șontică, 24 Iunie 2018

Chiar dacă mulți dintre români au ales să plece peste granițe după 1990, stabilindu-se definitiv sau doar pentru a munci o perioadă acolo, dorul de țara natală nu i-a părăsit niciodată. În acest an care este special atât pentru cei „rămași”, cât și pentru cei „plecați”, sentimentul românității are valențe deosebite. Cum privesc România Centenară intelectualii noștri care lucrează în alte țări? Aflați acest lucru din răspunsurile pe care le-am primit de la șapte astfel de români. „Primii 100 de ani de România trebuie să ne facă să privim către următorii 100 de ani”, este de părere Rudy Roth, locuitor al stațiunii Palma de Mallorca, fost jurnalist la Radio România. Pentru scriitoarea Flavia Teoc, care în ultima vreme petrece mult timp în Danemarca, prin natura profesiei, „România Centenară este România mea de fiecare zi”, în timp ce matematicianul Daniel Onofrei de la Houston University ar dori ca în țara noastră să existe un sistem de învățământ care să ajute la „șlefuirea caracterelor”. Poetă și critic literar, Angela Nache Mamier vede din Frontignan, Franța, o Românie demnă de a o face personaj în cărțile sale de poezii, iar scriitorul Felix Nicolau, doctor habilitat la Universitatea din Lund, Suedia, admiră elita oamenilor politici din 1918 care au făcut Unirea prin „înţelepciune, flexibilitate și actul voinței lor”. Coralia Moroianu, medic psihiatru în Franța, constată că „românii de pretutindeni au o bază solidă, care le permite să se adapteze peste tot”. Jurnalista Roxana-Ioana Ancuța, care trăiește în capitala Egiptului, simte că rădăcinile sale românești sunt puternice oriunde s-ar afla și dorește ca țara ei natală să rămână mereu „unită și liberă”.

„Am continuat să scriu despre această Românie profundă”

Angela Nache Mamier, scriitoare, Frontignan, Franța: „Tema Centenarului Marii Românii rezultată din unificarea Transilvaniei cu România în 1918 este o temă și pentru asociațiile culturale franceze, pentru că francezii sunt amicii României de mai bine de un secol. Diverse asociații de aici, din Franța, au peste 20 de ani de prietenie și schimburi culturale cu orașe din România. Aceste legături duc de ani de zile la multiple evenimente între Franța și România. Numeroși francezi, cu ocazia acestor voiaje, au putut cunoaște românii îndeaproape și s-au putut debarasa de prejudecăți dobândite din cauza unei prese dezinformate şi de scandal. La sosirea mea în Franţa (cu doi ani înaintea căderii lui Ceauşescu), cu două valize, doi copii, două cărţi şi altele două în manuscrise şifonate (rebelii nu erau publicaţi decât foarte rar), am ales o retragere discretă, a debutat integrarea mea, proces în curs nicicând terminat, dar mai degrabă reuşit, din fericire... Toate acestea au cerut timp. Am înţeles că rămân un scriitor român. Eram norocoasă de a aparţine la două culturi bogate. Discursul meu devenea această sumă sentimentală, sălbatică, primitivă, emoţionată de Lumea Nouă fără a uita Lumea Veche, trăind cu ambele în cotidian. Pentru a dobândi noi rădăcini, cele anterioare mi-au fost și-mi mai sunt în continuare de mare sprijin moral. Am continuat să scriu despre această Românie profundă în toate volumele de poezie care au urmat. Mă simt la modul cel mai natural cu putință o ambasadoare din ce în ce mai îndrăgostită de țara mea natală. De altfel, în 2008, am publicat un volum de poezii intitulat «Celebratio - România mea misterioasă».”

„Un sistem de învățământ spre șlefuirea caracterelor”

Daniel Onofrei, cadru didactic în Departamentul de Matematică al Universității din Houston, SUA: „Aș începe prin a-mi exprima speranța că românii vor înțelege faptul că suntem o țară tânără prin structura statală și doar limba ne face milenari. Aș dori să-mi mai exprim și speranța că vom ajunge să înțelegem că, indiferent de sistemul de organizare statală, democrație socială, capitalism, socialism sau monarhie, cel mai important pentru cetățeanul de rând este să încerce să fie fericit și această năzuință nu este dependentă de nivelul material al cetățeanului. Posibilitatea atingerii fericirii depinde doar de caracter, astfel, sper ca România să propună și să sprijine un sistem public de învățământ în care științele, artele, sportul, educația spirituală să fie împletite armonios spre șlefuirea caracterelor. Vreau să văd românii cunoscându-și istoria. Sper să-i văd pe concetățenii mei îmbrățișând în tot ceea ce fac o atitudine mai rezervată și nu în ultimul rând aș dori să văd compasiunea lor sinceră pentru semeni, lucruri care ne-ar ajuta să obținem starea de bine.”

„Românii vor supraviețui”

Coralia Moroianu, medic primar psihiatru, Centre Hospitalier Spécialisé „Pierre Engel” Bavilliers, Franța: „Sunt destul de des întrebată de către colegii mei francezi: «Cum e în România?». Acum, la 100 de ani de la Marea Unire și la 13 ani de când am plecat din țară, răspunsul la această întrebare e delicat. România e frumoasă - numai gândindu-mă la mănăstirile din Moldova, la bisericile fortificate din Ardeal, la Delta Dunării și la armonia unică dintre munți, câmpii, coline și văi... Istoria acestei țări urmează același model cu suișuri, coborâșuri, câteodată vârfuri semețe, câteodată pante abrupte. Anul 1918 a fost printre cele mai înalte vârfuri. Românii pot fi și ei câteodată eroi, câteodată capabili de fapte rușinoase. Ca și cum ar fi aproape imposibil de găsit un echilibru. La ora actuală, situația este îngrijorătoare: valorile spirituale par uitate, date la o parte. Educația a devenit secundară, generozitatea este privită ca o slăbiciune, dragostea pentru aproape este desuetă. Convivialitatea și întrajutorarea care domneau în satele românești par de mult apuse. Din fericire, aceasta nu reprezintă realitatea în totalitatea ei. Sunt fapte care se petrec în fiecare zi și sunt trecute sub tăcere, fapte de solidaritate și de omenie. Numai că nu se vorbește despre ele, pentru că nu sunt șocante, nu sunt «breaking news». Românii de pretutindeni au o bază solidă, care le permite să se adapteze peste tot. Această bază a fost pusă în primii ani de viață, când am fost învățați să facem binele și nu răul, când ni s-a spus «cum vrea Dumnezeu, știe El mai bine». Când am învățat cuvântul «dor» și balada «Miorița». Va supraviețui România? Numai Dumnezeu știe. Dar românii, fie ei în România, în alte țări din Europa, America sau Asia, vor supraviețui. Și poate, cu timpul, vor găsi acest echilibru care le lipsește.”

„Să privim către următorii 100 de ani”

Rudy Roth, redactor-șef adjunct al revistei „Occidentul Românesc”, Palma de Mallorca, Spania: „Cea mai mare problemă a aniversărilor este că - de cele mai multe ori - ajung să fie reduse la discursuri despre trecut. Și nu pentru că acest gen de retorică ar fi greșit. Pentru că, fără doar și poate, e important să ne cu­noaștem istoria, să știm ce anume ne definește ca neam, ca națiune. Ceea ce este însă greșit este să ajungem să credem că realizările trecutului sau idealizarea unui vis național ne pot purta mai departe. Pentru că nu e așa. Așa că primii 100 de ani de România trebuie să ne facă să privim către următorii 100 de ani. Să privim către trecut, către proiectul pe care l-au făurit înaintașii, dar să trăim în prezent și, mai ales, să învățăm să ne construim împreună viitorul. Iar acest împreună începe și își trage seva din fiecare comunitate, din fiecare casă, din fiecare dintre noi. Fiind o națiune relativ mică, nu ne permitem să abandonăm pe nimeni. De asta, puterea acestui împreună nu se termină la frontiera națională și merge mai departe, în diasporă, la românii de pretutindeni. Există în vocația noastră europeană și în ethosul nostru bizantin. Cu siguranță că între România anului 1918 și România anului 2018 există diferențe fundamentale. Sentimentul și idealurile care au făcut ca Marea Unire să aibă sens aproape că au dispărut. România lui 2018 coabitează în două state naționale, de-o parte și de alta a Prutului, iar instituția fundamentală a unirii în cuget și-n simțiri mai există doar rezidual. De asta cred că trebuie să ne uităm înapoi doar pentru a vedea unde am ajuns. Ce anume s-a împlinit și ce anume s-a pierdut pe drum din acel vis al lui 1918. Așa că, oricât de grandios ar fi, Centenarul nu este un capăt de drum, ci doar o primă etapă. Este doar un moment al reconcilierii cu noi înșine, dar și un moment al asumării respon­sabilităților. Un moment în care trebuie să ne întrebăm: Ce fel de neam vrem să fim? Cum vrem să fim cunoscuți în lume? Ce putem noi să oferim umanității?

Este un moment în care trebuie să răspundem chemării noastre europene și modernității, dar fără a renunța la unicitatea și autenticitatea eului nostru. Un moment al dărâmării tuturor barierelor și stereotipurilor derogatorii asociate cu identitatea noastră națională. Un moment de început pentru ca, peste alți 100 de ani, sentimentul de a fi român să fie pentru noi toți un motiv de mândrie și nu de teamă. Și nu în ultimul rând, trebuie să fie un moment al certitudinilor. Un moment în care să ne certificăm nouă înșine că ne vom înfrunta destinul, indiferent de ceea ce se va întâmpla. Că atunci când vom auzi imnul în piețele, pe străzile și prin satele și cătunele României, vom celebra 100 de ani de existență și 100 de ani de viitor.”

„Legați ombilical de România”

Roxana-Ioana Ancuța, jurnalist liber-profesionist, Cairo, Egipt: „Primele vorbe care-mi vin în minte când scriu aceste rânduri despre România, la sărbătorirea celor 100 de ani de la Marea Unire, sunt niște cuvinte care îi aparțin lui Radu Beligan, de altfel, născut pe 14 decembrie 1918, după Marea Adunare care a hotărât Unirea Transilvaniei cu Țara. Regretatul actor spunea astfel: «Am o boală. Sunt legat ombilical de ea». Nu știu alții cum sunt, dar probabil că toți fiii țării acesteia, toți fiii și fiicele României, rătăciți pe alte meleaguri, suferă de aceeași boală. Cu toții sunt legați ombilical de țara lor natală și rădăcinile le sunt și le vor rămâne înfipte foarte adânc în pământul pe care s-au născut, chiar dacă pașii lor pribegesc de-acum prin alte părți. România este o țară bogată, cultural vorbind. O țară minunată, uitându-ne mai mult sau mai puțin în spatele ei, și panoramându-i trecutul istoric, odată cu toate personalitățile autohtone care prin devotamentul, curajul, dragostea, iscusința, inteligența lor și-au adus contri­buția la conturarea a ceea ce astăzi reprezintă România. «Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare!», spunea Nicolae Titulescu, la 3 mai 1915. Se referea, evident, la Unirea Transilvaniei cu România, însă îndemnul său este actual și, probabil, mulți sunt de acord că România trebuie și merită să-și continue drumul spre independență, într-un mod demn și corect, așa cum s-au luptat să o facă străbunii noștri. Nimeni nu are dreptul să dezbine ceea ce alții au unit cu prețul sângelui lor chiar. Istoria noastră ar trebui privită ca o sfântă carte de rugăciuni, căreia nimeni nu are dreptul să-i altereze și întineze memoria și faptele care, la urma-urmei, au însemnat nașterea unei țări. România este una. Și e Mare. Așa să o țină Dumnezeu: unită și liberă!”.

„Unirea este rodul curajului şi al deciziilor rapide”

Felix Nicolau, scriitor, doctor habilitat la Universitatea din Lund, Suedia: „Sărbătorirea Centenarului României este un bun prilej să ne aducem aminte de eforturile diplomatice întreprinse pentru a convinge Marile Puteri de oportunitatea acestui act. Oamenii de stat din acele vremuri şi-au dovedit capacitatea de a-şi suspenda interesele de partid şi animozităţile personale în vederea îndeplinirii unui deziderat major. Unirea este rodul curajului şi al deciziilor rapide, de asemenea. La 15 noiem­brie 1918, tratativele cu delegaţia maghiară condusă de ministrul Oszkár Jászi eşuează. Consiliul Naţional Român Central recurge la ajutorul poporului şi convoacă pentru 20 noiembrie 1918 Marea Adunare Naţională la Alba Iulia. Înţelepciunea şi flexibilitatea au dublat actele de voinţă: pe 20 noiem­brie, festivităţile debutează la 7 dimineaţa cu slujbe religioase în bisericile ortodoxă şi catolică. Elitele au fost capabile să acţioneze eficient în contextul surpării Imperiului Austro-Ungar şi a Impe­riului Rus, dar şi profitând de tendinţa naţionalităţilor de a-şi cere independenţa. Un important psiholog ca Gustave le Bon, în cartea «Le déséquilibre du monde» (1923), deplângea anularea globalismului acelor vremuri şi recunoaşterea drepturilor statale ale naţiunilor mici şi mijlocii. Asta ca să înţelegem că Marea Unire nu a decurs simplu şi firesc din Mica Unire. Să nu uităm, la fel, că românii din Transilvania fuseseră reduşi timp de secole la statutul de populaţie tolerată, cu drepturi limitate. Unirea apare, aşadar, ca un act providenţial. Ar mai fi de amintit că regimul comunist a declarat în 18 august 1949 ziua de 23 august drept sărbătoare naţională. La 31 iulie 1990, Parlamentul României, majoritar FSN, a proclamat ziua de 1 decembrie sărbătoare naţională, respingând propunerea opoziţiei de a vota pentru ziua de 22 decembrie. În felul acesta, s-a consfin­ţit întipărirea în conştiinţa românilor a celei mai importante date din istoria lor de popor fărâmiţat sute de ani în principate adesea aflate în conflict, dar reuşind miraculos să dezvolte o limbă comună, fără dialecte, doar cu graiuri pe cuprinsul actual al patriei.”

„România de fiecare zi şi vocile diasporei”

Scriitoarea Flavia Teoc, cadru didactic la Universitatea din Aarhus, Danemarca: „România Centenară este România mea de fiecare zi. Dacă ar fi să ne reamintim definiția istoriei și implicit a evenimentelor care o formează, dată de Lucian Blaga, «ca entitate vastă (...) amplă înlănțuire care implică inițiative individuale, dar nu se explică prin ele», cu evoluții și involuții specifice fiecărei națiuni, atunci a aparține unei națiuni și, implicit, unui stat național creează o identitate vie și reală care, odată trecute granițele țării, se manifestă în mod paradoxal, în interiorul unei comunități imaginare. Di­men­­siunea principală a unei iden­tități naționale ar fi, din acest punct de vedere, identificarea acesteia cu o arheologie a propriei deveniri surprinsă în multiplele-i avataruri. România mea de fiecare zi are prioritate față de un nume individual. Biografiile celor impli­cați în evenimentele istorice pe care se fundamentează desăvâr­șirea statului național român au intrat în marile povestiri legitimatoare, fiecare purtând valențe eroice sui generis, care ne predetermină să reacționăm - chiar și într-un context istoric și social multicultural, difuz și deconstruit - conform unor coduri culturale însușite ce nu pot fi uitate pur și simplu. Nu e de mirare că, sub presiunea globalizării, România mea de fiecare zi caută reasigurarea unei identități și, în această căutare, comunitățile diasporei creează relația de contrast cu «celălalt». Trăind în mod asumat și conștient libertatea de a cunoaște fragmentar România de fiecare zi, contemporană mie, cea care își păstrează centralitatea rămâne comunitatea imaginară a unei națiuni care se articula acum 100 de ani, dar care se manifestă trează și vie în fiecare act creator, scurtând distanța dintre România de fiecare zi și vocile diasporei situate într-un spațiu prin excelență periferic.”


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!