Reportaj
Românii din Portugalia, un acasă de departe

Românii din Portugalia, un acasă de departe

Portugalia, destinație turistică de excelență aflată la extremitatea vestică a Uniunii Europene, țară cu peisaje de vis, climă mediteraneeană și temperaturi totdeauna iarna de peste 7-8°C, se dovedește unul dintre cele mai râvnite locuri de vacanță pentru europenii vestici și din nord. De câțiva ani buni tot mai mulți români vizitează și mai ales lucrează pe șan­tierele și în căminele acestei țări care, deși aproape de trei ori mai mică decât România (92,212 km2) și cu o populație care abia depășește 10 milioane de locuitori, are totuși PIB-ul mai ridicat decât al nostru, provenit în mare parte din turism.

Peste 7.000 de călători utilizează astăzi lunar ruta aeriană România-Portugalia. Potrivit datelor Serviciului pentru Străini şi Frontiere (SEF) din Portugalia, prezentate pe site-ul ­Ambasadei României din această țară, la 31 decembrie 2017, nu mai puțin de 30.000 de români erau înregistrați ca rezidenți pe teritoriul acesteia, fiind concen­trați cu precădere atât în centrul țării (Lisabona, Setúbal şi Santarem), cât și în sud (Algarve). Comunitatea românească din Portugalia este, se pare, cea mai numeroasă provenind dintr-un stat membru UE, devansându-i pe britanici, germani, spanioli şi francezi, și a patra comunitate ca mărime din Portugalia, după Brazilia, Capul Verde și Ucraina, menționează același site.

Cu nenumărate locuri de patrimoniu UNESCO și o limbă vorbită de peste 120 de milioane de oameni din întreaga lume, Portugalia continuă să atragă turiști din mai toată lumea, luxoasele ei stațiuni fiind ticsite din mai până în octombrie. Nu multă lume știe însă că la frumoasa imagine a turismului atractiv al tărâmurilor lusitane contribuie și România, o parte din forța ei de muncă construind acum noi complexuri turistice pe coasta europeană a Atlanticului. Dacă Portugalia este astăzi interesată să vândă României din avioanele sale de luptă, românii au ales să lupte mai degrabă cu dorul de țară muncind pe șan­tierele din „Vestul îndepărtat” al Europei pentru a avea poate mai târziu un viitor mai bun în propria lor țară.

Altarele care continuă să strângă mulțimi în jurul lor

Și aici românii au rămas statornici în credința lor de veacuri. Întemeind parohii ortodoxe și adunându-i și aici pe frații lor în jurul Altarului străbun, preoții români ai parohiilor mai vechi sau noi s-au dovedit adevărați ctitori de unitate românească, arătând că Biserica își urmează credincioșii oriunde aceștia s-ar afla. Urmare a unui recent „sondaj sufletesc” al României din afara granițelor ei, mai mulți dintre frații noștri de sânge au vrut să ne vorbească despre aventura vieții lor. Iată mărturiile unora dintre enoriașii părintelui Ion Florentin Dobrescu, de la Parohia ortodoxă română „Sfinţii Trei Ierarhi” din Setúbal, parte a Episcopiei Spaniei și Portugaliei.

Pe bicicletă până în vestul Europei

Constanța Tabarcea avea 27 de ani când a luat drumul Occidentului. Era în anul 2001, iar soțul său, rămas șomer, tot încerca să găsească un loc de muncă. Aveau deja doi copii și locuiau cu socrii, într-un sat din județul Suceava. Doar salariul Constanței nu le ajungea. Atunci el a luat hotărârea să plece în Occident. Auzise că se făceau contracte de muncă în Portugalia și a plecat să-și încerce propria șansă. Avea 29 de ani și spera să câștige suficienți bani să construiască familiei o casă. Nu mult timp după i-a urmat și Constanța, lăsându-și copiii cu bunicii. Iată povestea ei: „După șapte luni m-am hotărât să plec la el. Ca să pot ieși din țară, m-am alăturat unui grup de bicicliști care plecau în turul Europei. Într-o lună am traversat șapte țări: România, Ungaria, Slovenia, Slovacia, Italia, Franța și Spania. Din când în când îmi sunam soțul, de la câte o cabină telefonică, să știe pe unde mă aflu. Nu ne opream din pedalat decât duminica, să ne odihnim și să ne rugăm la Dumnezeu să ajungem cu bine. Pe drum am avut un accident la genunchi. Ca să nu părăsesc grupul, un coleg mi-a ancorat bicicleta cu un elastic și m-a transportat, până când piciorul meu și-a mai revenit. Grupul a arătat multă solidaritate. Am înțeles că printre ei erau și alții ca mine, în căutarea unui nou destin. În Spania, extenuați, ne-am urcat într-un tren care traversa o bună parte din țară. După aceea am revenit la biciclete și am intrat în Portugalia prin Elvas. De acolo m-a luat soțul cu mașina. Am fost uimită că mă aștepta cu mâncare gătită de el! Pentru noi a început o nouă viață”.

Cu țara’n inimă și cu copiii în gând

După un an de muncă în Portugalia au realizat că nu se vor întoarce prea curând în România, motiv pentru care și-au adus cu ei și copiii, înțelegând că acolo era viitorul lor. Integrarea a fost rapidă, atât printre portughezi, cât și printre românii ajunși aici. De mult folos le-au fost atât parohia românească din Setúbal, cât și cele două asociații românești care s-au format aici cu timpul. Constanța ne mărturisește: „O ducem bine pe plan social și economic. Am lucrat împreună cu soțul la întreținerea spațiilor verzi. Între timp, eu am urmat un curs de masaj medical și fizioterapie. Acum lucrez în acest domeniu, iar soțul lucrează la o fabrică de produse alimentare. Fiul nostru studiază Inginerie informatică și calculatoare, iar fiica este studentă la Medicină. Ne este dor de România, dar ne pare rău să o vedem coruptă și încă atât de departe de realitatea de aici. Vedem tot mai mulți români la biserică, ceea ce ne arată că prin credință și nădejde în Dumnezeu putem merge înainte uniți și cu dorința de a face ceva pentru România noastră”.

Pe alte meleaguri, dar ancorați în credința patriei lor

Florica Scupară, 49 de ani, din Constanța, a lucrat în România o bună perioadă într-o agenție de publicitate. După absolvirea liceului a urmat un curs de contabilitate, dar nu a profesat în domeniu. Salariul de bază în publicitate era mic, însă comisioanele erau destul de consistente. Creștea un copil, avea și casă, și mașină, și ducea o viață destul de decentă, până într-o zi, când patronii au decis să taie comisioanele și a rămas cu un salariu care abia îi mai asigura traiul de pe o zi pe alta. Atunci a luat decizia să o ia pe urmele românilor plecați din țară. A emigrat, lăsând copilul acasă cu bunicii. Iată ce ne mărturisește: „Am ajuns la Lisabona pe 25 decembrie 2004. Aici o limbă nouă, oameni noi, obiceiuri noi, o cultură nouă... Începutul a fost greu. Duminica mai mergeam la biserica din Lisabona, unde ne întâlneam cu români din toate zonele țării. Cu ajutorul unora dintre ei am găsit un loc de muncă. Am început să învățăm limba și să găsim locuri de muncă mai bine plătite, cu contract de muncă. Astăzi soțul meu lucrează la o fabrică de mobilă, eu în servicii de curățenie. În anul 2010 am reușit să ne cumpărăm aici o locuință. L-am adus și pe fiul nostru în Portugalia. Am început să mergem la biserică la Setúbal. În România nu eram chiar străină de biserică, dar recunosc că mergeam doar de Paști, de Crăciun și uneori de sărbători. În Portugalia pot spune că L-am descoperit pe Dumnezeu. Acum mergem ­regulat la biserică, suntem o comunitate frumoasă, iar după slujbe socializăm. Aici, printre români, mă simt ca acasă. Am participat la căsătorii, botezuri și evenimente organizate de parohie.

Cred că la baza unității stă credința. Comunitatea noastră este mică dar unită, ne sprijinim unii pe alții, ne ajutăm reciproc. Alături de duhovnicul nostru, am învățat ce înseamnă Taina Sfintei Spovedanii, a Sfintei Împărtășanii și în general ce înseamnă să fii creștin și să te porți ca atare. Părintele este și prietenul nostru la bucurie, și îndrumătorul nostru la necaz, este acolo unde ai nevoie de el. Toate momentele grele le-am primit ca pe o binecuvântare. Am învățat că totul are o explicație, iar dacă se întâmplă ceva rău în familia noastră este o piedică pentru a nu se întâmpla lucruri mai grave. Tocmai de aceea mi-am însușit acest motto: «Dumnezeu știe ce face». Viața noastră s-a așezat frumos aici, dar poate ne vom întoarce în România, când vom ieși la pensie”.

Adoptați de un popor liniștit și serviabil

Tot în Portugalia a plecat și constănțeanca Ustinia Cerchez, în urmă cu aproape 10 ani, urmându-mi soțul, care lucra deja de doi ani la șantierul naval din Setúbal. Fiica lor intrase la facultate în București și aveau dificultăți în a o sprijini financiar pentru continuarea studiilor. La 45 de ani, Ustinia ajunge în Portugalia, unde este nevoită să depășească bariera lingvistică și să se adapteze unei noi culturi. „Nu a fost greu, portughezii fiind de regulă oameni calmi, liniștiți, înțelegători și serviabili. Nu am mai simțit nimic din stresul în care trăisem până atunci. Mi-am găsit un loc de muncă decent, în servicii, cu contract, care îmi asigura un venit rezonabil, mult mai bine decât orice alt serviciu pe care l-am avut în țară”, ne-a declarat cu optimism Ustinia.

Cât despre comunitatea românească de acolo, ea ne-a mărturisit: „În Setúbal există și o parohie ortodoxă, unde preotul și enoriașii formează o familie duhovnicească. La parohie s-a creat în timp o comunitate spirituală și socială formată din adulți și copii. Suntem împreună la slujbe și cateheze, mergem împreună la concerte, facem agape frățești după slujbe, avem conferințe pe diverse teme, inclusiv medicale. Organizăm frecvent colecte pentru săraci, cu precădere pentru copiii orfani, atât din Portugalia, cât și din România. Mă simt norocoasă că fac parte din această comunitate, mă încarcă pozitiv și îmi oferă posibilitatea să mă implic și să construiesc viitorul alături de acești oameni frumoși”.

Ca mulți alții dintre cei plecați, și Ustinia este nemulțumită de ceea ce se petrece acum la noi în țară. După terminarea facultății, și fiica ei a plecat peste hotare. Marele regret al Ustiniei rămâne însă depărtarea de propria ei mamă: „Discutând și cu alți români, am constatat că traiul decent și lipsa grijii zilei de mâine ne fac să nu ne mai dorim întoarcerea în România. Ceea ce se petrece în țară nu ne încurajează deloc. Îmi este foarte dor de mama mea, care locuiește singură în condiții foarte grele, într-un sat din județul Tulcea, și mi-ar plăcea să îi ofer eu suportul necesar, nu o persoană plătită. Îmi este dor de familia care se mai află în România, dar nu neapărat de țară. Pentru noi ne dorim să îmbătrânim frumos, să ne bucurăm de această etapă a vieții, de nepoți, și nu ne gândim să ne întoarcem în România, căci nu simțim că acolo mai avem vreun viitor”.

Plecați pentru o viață stabilă economic

Mihai Dubovici împreună cu soția sa au ajuns în Portugalia în 1999, după ce mai întâi au stat o perioadă în Belgia. Deși la început nu știau deloc să vorbească portugheză, el a reușit să se angajeze ca zidar pe un șantier unde erau mai mulți muncitori din România și Republica Moldova. Făcând curățenie pentru diferite familii, soția a găsit de lucru la un moment dat la o familie de portughezi, care nu numai că i-au ajutat să obțină actele de ședere în Portugalia, ci i-au învățat și limba. Iată ce ne mărturisește Mihai Dubovici atât despre noua lor viață de aici, cât și despre planurile lor de viitor: „În prezent lucrăm amândoi cu contracte de muncă și avem o viață economică stabilă. Eu lucrez tot în construcții, dar acum sunt șef de șantier, iar soția lucrează ca bucătăreasă. Încă de la începutul șederii noastre aici ne-am integrat într-o comunitate ortodoxă, la biserica din Lisabona, unde ne-am botezat și cei doi copii, născuți aici. Mai târziu, copiii au frecventat și școala românească organizată de parohie. De câțiva ani suntem membri activi ai comunității parohiale din Setúbal, participând regulat la slujbe și la activitățile organizate de parohie. Comunitatea parohială ne este ca o a doua familie. Aici ne-am făcut prieteni și ne-am înrudit cu alte persoane, fiind nașii de botez ai mai multor copii. În România mergem în fiecare an cu mare plăcere, pentru că avem părinți și rude care trăiesc acolo. Din nefericire, țara noastră nu are infrastructură, spitale, în general nu are condiții decente de trai, așa cum avem aici, iar corupția depășește orice limită suportabilă pentru noi, care trăim într-o țară ca Portugalia. De aceea, noi nu avem planuri de întoarcere în România. Nu am constatat că există o coeziune puternică între românii din diasporă în afara Bisericii. Românii se adună doar la «un pahar de vorbă», după care fiecare cu viața lui. Din fericire, există o comunitate de credință, în cadrul parohiei, dar și aici vin puțini români, în raport cu numărul tuturor celor care au ajuns aici”.

De pe băncile facultății la munca de jos în Occident

Pe Cosmina Holobuț, așa cum chiar ea mărturisește, dragostea a dus-o până în Portugalia: „M-am căsătorit și am plecat. Terminasem Facultatea de Jurnalism din Sibiu și mă înscrisesem la cursurile de master, dar am decis că era timpul să plec. Am ajuns la Lisabona cu microbuzul, în 2004. Aveam bagaje, vise, speranțe și cuvântul «Obrigado» («Mulțu­mesc!»), învățat de la soțul meu, Radu. Și azi mă înduioșează îmbrățișarea Portugaliei, cu bogatul său Alentejo, verde la sfârșitul toamnei, și râul Tejo, care îmi părea infinit. Eu aveam 24 de ani, iar Radu 25. El avea avantajul de a cunoaște limba și unele obiceiuri, eu doar dorința de a învăța”.

Nici Cosmina nu a ajuns aici să practice ce a învățat în facultate. Nevoită să accepte ce i se oferea ca loc de muncă, nu ce credea ea că i se potrivește, a ajuns astfel la munca de jos în restaurantele Portugaliei. Despre evoluția ei profesională și lingvistică ea ne mărturisește: „Din prima mea zi de muncă păstrez și acum chitanța cafelei pe care Radu mi-a plãtit-o la sfârșitul programului, căci șefa îmi permisese să învăț cum să fac o cafea și să înregistrez consumația. Știind engleză, am fost însă repede «avansată» chelneriță. Cu portugheza a fost simplu: la orice stângăcie, ei nu râdeau, iar eu acceptam să fiu corectată. Printre străini m-am integrat, acceptându-i așa cum sunt, cu gândul că eu nu sunt cu nimic mai bună”.

Singurătatea învinsă de rugăciune

Deși mergea rar la biserică în țară, ea s-a schimbat aici profund: „În țară, în blocul în care am crescut, Ortodoxia nu a ajuns până la etajul patru. În străinătate însă am învins singurătatea prin practicarea Ortodoxiei. Aici am înțeles că fără credința în Dumnezeu aș fi fost de mult învinsă. Și tot aici am învățat că punându-L pe Dumnezeu în relația dintre mine și ceilalți, primesc în dar liniștea. La început mergeam doar la Sfintele Paști și de sărbătorile mai mari la biserica din Lisabona. Apoi, în 2008, în Duminica Floriilor, preotul Florentin Dobrescu, de la parohia din Setúbal, a săvârșit prima slujbă ortodoxă pentru românii în Alcochete. De atunci, o dată pe lună, acest părinte slujește aici Sfânta Liturghie, împărțind timpul său între cele trei filii ale parohiei pe care o conduce cu un singur îndemn: «Roagă-te!»”

Abia departe de țară aflăm uneori valoarea construirii unui locaș de cult

Cât despre unitatea românilor de azi și unele critici recente ce răsar în sânul societății româ­nești, Cosmina Holobuț ne-a declarat: „În țară se plâng unii că sunt prea multe biserici. Aici, pentru că suntem puțini și răspândiți, unii români nu ajung cu anii la o slujbă ortodoxă. Dorul după locurile de acasă e puternic, nu se vindecă, uneori te doboară, dar spală sufletul și te întărește. Am legat prietenii noi printre românii de aici, veniți din toate regiunile românești. Dar poate niciodată nu am simțit între noi atât de puțină unitate ca acum. Lăsăm vârsta, educația, locurile prin care am trecut, lucrurile care ne-au modelat să despartă părinții de copii, frații de frați și prietenii de prieteni. Trăim vremuri în care, pentru unii, a fi ortodox e desuet. Mulți fug de ceea ce au moștenit și le-a adus pace și liniște. Aici însă am văzut unitatea la necaz și la durere, spre exemplu, când a fost nevoie să fie înmormântat vreun român decedat aici. Strângem rândurile la necaz, dar în valurile binelui ne pierdem această calitate. Ce mă ține să nu mă întorc acasă? Copiii! I-am născut aici, am prins rădăcini și rămânerea aici este încă prima opțiune. Dumnezeu, ca un Bun Părinte, știe ce e mai bun pentru noi. Mie mi-a dăruit o familie frumoasă, un soț cu capul pe umeri și trei copii sănătoși. Nu am alt vis decât să-i văd mari, iar noi să fim alături de ei atât cât Dumnezeu ne va ajuta și îngădui”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!