Românii păstrează tradiţia tăierii porcului la Ignat

Diac. George Aniculoaie, 20 Decembrie 2008

Astăzi este Ignatul, ziua în care, conform tradiţiei, este sacrificat porcul din bătătură. Nu unui zeu, ci pentru îndestularea familiei şi pentru respectarea unei tradiţii păstrate din tată în fiu. Se presupune că această tradiţie ar înainta în istorie, chiar până la zeii antici. Semnificaţia centrală a ritualului era moartea şi renaşterea, distrugerea şi restaurarea. Odată cu apariţia creştinismului a fost împrumutat foarte uşor Sfântul Ignatie, împletindu-se mai multe legende pe seama lui. Dar între Sfântul Ierarh Ignatie, care a murit martir pentru Hristos, şi legendarul Ignatie, care îşi omoară tatăl din greşeală şi apoi se căieşte devenind sfânt, este o mare diferenţă. Cu toate acestea, românii încă mai taie porcul de Sfântul Ignatie, dar acum totul are alte conotaţii şi semnificaţii.

Tradiţia tăierii porcului în preajma sărbătorii Naşterii Domnului este întâlnită în marea majoritate a zonelor din ţara noastră. Nu poate fi numit gospodar ţăranul care nu creşte cel puţin un porc în bătătură. Un an întreg îl hrăneşte şi îl îngraşă, astfel încât la iarnă slănina să fie cât mai groasă. De obicei, ziua când se înjunghie porcul este 20 decembrie, atunci când în calendarul ortodox este trecut Sfântul Ignatie Teoforul.

Porcul este însemnat în frunte cu Sfânta Cruce

Porcul nu mai primeşte mâncare cu o zi înainte, pentru ca maţele să fie cât mai uşor de curăţat. A doua zi, dis-de-dimineaţă, înainte să se trezească nevasta şi copiii, ca să nu le fie milă, gospodarul împreună cu câţiva bărbaţi din sat scot porcul din culcuşul său. În timp ce ceilalţi îl imobilizează, cel mai curajos îi aplică lovitura fatală. După ce i s-a scurs tot sângele, este pârlit în foc de paie, lemne sau mai nou cu pompa de gaz sau benzină.

Urmează să fie spălat, uns cu un strat de sare, pentru ca şoricul să fie moale, şi apoi acoperit cu un ţol. Acum, cei mici au bucuria de a sta deasupra porcului. Pasul următor este cernătuirea sau tranşarea animalului. Niciodată nu se începe fără însemnarea cu Sfânta Cruce în fruntea acestuia. După ce picioarele au fost îndepărtate, porcul se pune cu burta în jos şi i se scot şuncile. Urmează muşchii, şira spinării, capul, pulpele din faţă şi din spate, iar pe burtă rămân doar măruntaiele.

Porcul este folosit şi ca „oracol“. Din bătrâni se spune că splina porcului este cel mai bun consultant în privinţa duratei iernii. Dacă splina este groasă în capăt, e semn de iarnă grea, cu multă zăpadă, dar şi de vară cu recoltă bogată. Dacă însă splina este subţire, asta arată că va fi iarnă săracă în omăt, geroasă, primăvara va veni mai repede, iar anul nu va fi foarte îmbelşugat.

După ce măruntaiele sunt puse la sare, începe munca femeilor, care curăţă maţele, pentru ca din ele să facă cârnaţul şi celelalte preparate specifice din carnea de porc.

„Este o urmare a unor sacrificii foarte vechi“

În mare parte, la toţi gospodarii noştri găsim aceeaşi rânduială, doar cu câteva excepţii. Dar la începuturile lui, acest ritual al înjunghierii porcului nu era făcut pentru îndestularea familiei cu hrană, ci a avut mai multe conotaţii cultice. De aceea, am mers să aflăm mai multe detalii despre tradiţia tăierii porcului şi cum înţelegeau acest sacrificiu strămoşii noştri, la cunoscutul etnolog Şerban Anghelescu, cercetător ştiinţific 1 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti.

Dumnealui crede că este interesant faptul că sărbătoarea Naşterii Domnului este în mod vizibil asociată cu sângele, dar consideră că este o urmare a unor sacrificii foarte vechi, o codificare rituală mai târzie tăierii porcului, care nu are arhaicitate şi nici grandoare.

„Sângele era prezent şi obligatoriu, pentru că în ziua tăierii porcului, de Ignat sau în zilele apropiate, fiecărui membru al gospodăriei trebuia să i se facă o cruce cu sângele porcului, ca să participe în felul acesta la actul sângeros“, continuă etnologul, care mai susţine că acest fapt se poate lega de legende mai mult sau mai puţin cunoscute. Aceste legende, care au ca personaj şi pe Sfântul Ignat, respectă tiparul clasic, apropiindu-se de legendele hagiografice. Înainte de a fi un sfânt, acesta este un asasin. Îşi ucide involuntar tatăl în timpul unei tăieri de porc şi este condamnat la o penitenţă îndelungă, care îl transformă la capătul ei într-un sfânt.

„Modernitatea transformă sărbătoarea în ceva superficial“

Domnul Şerban Anghelescu a amintit şi de legenda lui Crăciun şi a Crăciunesei, la poarta cărora bate Sfânta Fecioară. El o refuză, dar soţia lui o primeşte pe ascuns şi o moşeşte. Drept pedeapsă, asprul Crăciun îi taie mâinile pe care Sfânta Fecioară sau chiar Iisus le vindecă şi le transformă în mâini de aur. „Este tot o istorie vizibilă a morţii şi renaşterii, cu aceeaşi semnificaţie, a distrugerii şi a restaurării, dar legată de sânge“, crede cercetătorul ştiinţific de la Muzeul Ţăranului Român, care spune că, astfel, se adaugă o gravitate neaşteptată sărbătorii Crăciunului, pentru că „aduce aminte foarte limpede, foarte pregnant de moarte, fapt care este insensibil în existenţa actuală a Crăciunului, lăsând în umbră, în domeniul legendar, partea care ţine de moarte şi de învingerea ei“.

Orice sărbătoare a fost înţeleasă de ţăranul român nu ca o simplă manifestare a bucuriei, ci este ceva foarte profund şi foarte grav, care te pune în legătură şi cu moartea şi cu viaţa. „Aşa ceva exista fără îndoială în societăţile vechi, într-o lume care n-a dispărut încă complet, dar e pe cale de dispariţie. Modernitatea taie şi expulzează partea gravă şi rămâne numai bucuria, ceea ce amputează sărbătoarea de sensuri foarte importante. O transformă în ceva superficial, într-o simplă petrecere şi într-un act mult mai frivol decât vechea sărbătoare“, a conchis etnologul Şerban Anghelescu.

Sfântul care l-a purtat în inimă pe Hristos

Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul. În toate formulele de adresare din introducerile celor şapte scrisori ale sale, el se numeşte „Teoforul“: „cel care a fost purtat de Dumnezeu“ sau „cel care Îl poartă pe Dumnezeu“. Primul sens face referire la o întâmplare din copilăria lui Ignatie; posibil să fi fost copilul luat în braţe de Iisus şi dat ca pildă de smerenie ucenicilor Săi (Matei 18, 2-4). Cel de-al doilea sens, mai plauzibil, porneşte chiar de la mărturia lui Ignatie, care, în toate epistolele, scrie că Îl poartă pe Hristos în inimă.

Se presupune că Sfântul Ignatie a fost hirotonit episcop al Antiohiei de Sf. Ap. Petru, succedându-i acestuia, sau că a fost al treilea episcop, după Evodius. Cert este că a suferit moarte martirică la Roma, în jurul anului 110.

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. După ce împăratul a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în Hristos, l-a supus la chinuri, dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis la Roma, păzit de zece oştaşi, ca să fie dat la fiare în arenă. În drum spre Roma a întărit Bisericile din cetăţile prin care trecea. Tuturor le mărturisea că se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung pâine curată lui Dumnezeu“. După ce leii i-au sfâşiat trupul, i-au rămas numai oasele cele mari, pe care le-au luat creştinii şi le-au dus în Antiohia. Despicându-i-se inima în mai multe părţi, s-a descoperit că fiecare bucată purta scris, cu litere de aur, numele Mântuitorului. În ţara noastră, părticele din moaştele Sfântului Ignatie Teoforul se află la Schitul Darvari din Capitală, în Catedrala episcopală din Galaţi, dar şi la Mănăstirea Tismana.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!