Românii şi Bizanţul

Se ştie că românii au întreţinut îndelungate relaţii economice, politice, ecleziastice şi culturale cu Imperiul Bizantin. De aici, adoptarea, înainte de 1453, a unor trăsături de civilizaţie, care făceau ca cel puţin clasa conducătoare a Ţărilor Române să fie considerată solidară cu aristocraţia bizantină. Este incontestabilă apartenenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti la acea comunitate internaţională căreia D. Obolensky i-a dat numele de Commonwealth bizantin.

Aspectul cel mai important şi cel mai profund al influenţei bizantine asupra Ţărilor Române îl constituie modelarea în formele teologiei şi a ritului bizantin a cugetării şi vieţii religioase româneşti, încadrarea românilor în Biserica creştină a Răsăritului. Legăturile religioase dintre Ţările Române şi Imperiul Bizantin au fost conjucturale, mai puţin cunoscute ca cele politice pe care le-au secondat, şi mai puţin intense decât cele comerciale.

Suntem singurii romanici care am adoptat modelul bizantin de a concepe şi de a practica creştinismul. Deşi o parte a ardelenilor au trecut în secolul al XVIII-lea la ritul unit, nu s-au putut îndepărta de ritul bizantin care devenise elementul fundamental tradiţional. Intrarea românilor în dependenţă canonică de Patriarhia constantinopolitană se va produce prin intermediul Bisericii Bulgare.

1359 - recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei

Mult timp, creştinismul românesc a oscilat între Roma şi Constantinopol, dar, la origine, el a fost unul latin şi roman.

Primul an atestat în istoria Bisericii Române este 1359, an în care autorităţile bizantine au numit un mitropolit în Ţara Românească, în scaunul episcopal de la Argeş. Mitropolia Ungrovlahiei se formase paralel cu unificarea formaţiunilor politice sud-carpatice, dar ea nu fusese recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. După tratative cu autorităţile politice şi eclesiastice bizantine, voievodul Nicolae Alexandru, fiul şi succesorul lui Basarab I, a obţinut recunoaşterea mitropoliei. Cele două acte patriarhale, din mai 1359 - hotărârea de transfer al lui Iachintos de Vicina în fruntea Mitropoliei Ungrovlahiei şi o scrisoare a patriarhului Kallistos I, prin care domnului muntean i se aducea la cunoştinţă hotărârea Sinodului patriarhal - confirmă concluzia privind recunoaşterea înfiinţării mitropoliei şi nu înfiinţarea ei.

După 1390, relaţiile bizantino-muntene înregistrează o gravă deterioare, observabilă şi la nivelul raporturilor religioase. Nu se ştie motivul real care a dus la această situaţie, iar orice răspuns dat la această problemă rămâne o simplă ipoteză.

O prioritate diplomatică pentru Bizanţ

La începutul secolului al XIV-lea, se accentuează tot mai mult caracterul instabil al relaţiilor ecleziastice româno-bizantine, situaţie favorizată şi de raporturile dintre împărat şi patriarh. Un moment important al acestei perioade este reprezentat de Sinodul de la Konstantz, ţinut între 1414 şi 1418. Delegaţia de 19 episcopi şi laici condusă de Grigorie Ţamblac, mitropolitul Kievului, a ajuns acolo în 1418. Delegaţiile Ţărilor Române erau formate din laici, domnii fiind reprezentaţi de câte un boier. Participarea românilor la sinod arată că relaţiile interecleziastice româno-bizantine tindeau către reglementarea acestor raporturi.

Situaţia dintre Bizanţ şi Ţara Românească se va redresa către sfârşitul secolului al XIV-lea, când autorităţile bizantine au văzut în reluarea acestor raporturi o prioritate diplomatică. Noul împărat, Manuel al II-lea Paleologos(1391-1425), era pus în faţa creşterii pericolului otoman, ceea ce îi impunea declanşarea unei acţiuni politico-diplomatice externe în vederea salvării Imperiului, iar Ţara Românească se distinsese prin confruntările cu Imperiul Otoman şi s-a dovedit singurul stat sud-european capabil să stăvilească ofensiva otomană. În acest scop, mitropolitul Ieremia de Mitylene e trimis cu o misiune diplomatică pe lângă domnii munteni. Nu sunt informaţii referitoare la rezultatul misiunii mitropolitului în Ţara Românească, dar relaţiile ulterioare ne lasă să înţelegem că demersurile făcute pe lângă Mircea cel Bătrân au avut succes.

Perioadele de înţelegere alternează cu cele de tensiune, care vor fi agravate de ostilitatea făţişă a curţii imperiale la adresa domnului muntean. De altfel, autorităţile bizantine au acordat adăpost unui pretendent la tronul Ţării Româneşti, atitudine prin care curtea imperială inaugura oficial politica sa de amestec direct în problemele politice interne ale Ţării Româneşti.

Relaţiile bizantino-muntene au urmat în secolul al XV-lea o evoluţie sinuoasă, în funcţie de interesele de moment ale celor două state. Referitor la deceniile 4-6 ale secolului al XVI-lea, nu există informaţii directe referitoare la relaţiile politice bizantino-muntene, această lacună durând până la căderea Constantinopolului, în 1453. Informaţiile indirecte care există ne conduc la opinia că deşi nu au excelat, relaţiile s-au menţinut bune, chiar dacă la un nivel mai scăzut decât în epoca anterioară.

Relaţiile cu Moldova

În privinţa relaţiilor dintre Moldova şi Imperiul Bizantin, ambele părţi au fost direct interesate de stabilirea unor relaţii politice şi nu numai: Bizanţul vedea în Moldova un nou stat ortodox inclus în oikoumen şi un stat cu un rol important la Dunărea Inferioară şi la Marea Neagră, iar Moldova urmărea consacrarea statutului său în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea ecleziastică acordată Mitropoliei Moldovei reprezenta implicit o consacrare politică şi o confirmare a statutului de stat independent al Moldovei în relaţiile internaţionale, poziţie menţinută de autorităţile bizantine, chiar şi în momentele de maximă tensiune în relaţiile cu Moldova. Atitudinea curţii imperiale şi-a găsit expresia, în primul rând, în titlul de „mare voievod şi singur stăpânitor al Rusovlahiei“ recunoscut la sfârşitul secolului al XIV-lea domnilor Moldovei.

Începuturile organizării Bisericii Moldovei şi relaţiile sale cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului sunt destul de obscure şi controversate din cauza absenţei surselor sau a inconştienţei lor, precum şi din cauza faptului că informaţiile existente au fost preluate eronat de istoriografia moldovenească din secolele XVI-XVIII.

Relaţiile politice bizantino-moldovene au fost bune în prima perioadă a existenţei lor, cu toate că autorităţile moldovene nu au acceptat arhierei greci la conducerea Bisericii. Această problemă pusă de alegerea mitropolitului Moldovei a dus la deteriorarea relaţiilor politice după 1391-1392.

Constantinopolul nu-l recunoştea pe Iosif Muşat ca mitropolit al Moldovei, iar autorităţile locale nu-i primeau în ţară pe arhiereii greci numiţi de Patriarhie. Cu această schimbare de atitudine a autorităţilor de la Constantinopol faţă de Biserica Moldovei, relaţiile bizantino-moldave intrau într-o perioadă de criză ce avea să dureze până în 1401.

Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei

Deşi traversau o perioadă de criză, relaţiile politice dintre cele două teritorii s-au menţinut în permanenţă. Un element pozitiv al relaţiilor bizantino-moldovene ce a contribuit la normalizarea lor a fost atitudinea adoptată de autorităţile de la Constantinopol faţă de statul suveran al Moldovei.

Alături de cedările repetate la care au recurs autorităţile de la Bizanţ, nu au contestat şi nu au revenit nici un moment asupra recunoaşterii statutului de domni de sine stătători acordat voievozilor Moldovei, dimpotrivă, l-au subliniat şi afirmat în repetate rânduri.

Relaţiile bizantino-moldovene se vor normaliza în timpul lui Alexandru cel Bun, care în urma unei intense acţiuni diplomatice reuşeşte să determine Patriarhia Ecumenică să recunoască Mitropolia Moldovei, iar în fruntea ei pe mitropolitul Iosif.

Apropierea dintre Ţările Române şi Bizanţ, după 1401, nu era o situaţie întâmplătoare, ci o formă de exprimare a solidarităţii în faţa pericolului expansiunii otomane care ameninţa sud-estul european. Actul înfiinţării Mitropoliei Moldovei poate fi considerat o consecinţă a evenimentelor tulburi de la sfârşitul secolului al-XIV-lea. Cel mai adesea, colaborarea religioasă româno-bizantină a fost echivalentă cu lupta împotriva pericolului comun - cel otoman.

Formarea celor două mitropolii a reprezentat un succes pentru Patriarhia Ecumenică care, în perioada când Imperiul se îndrepta spre dezastrul final, reuşise să-şi stăvilească autoritatea către Dunărea de Jos şi graniţele de sud ale Poloniei.

Românii, având două Biserici aflate sub jurisdicţia Constantinopolului, au câştigat un statut internaţional comparabil cu cel al vecinilor din Europa de Răsărit. Şerban Papacostea a demonstrat că aceste evenimente dovedesc o dată în plus că românii fac din ideea bizantină un instrument pentru atingerea propriilor ţeluri, dar marchează şi opţiunea pentru ortodocşi: bizantinism.

Relaţiile cu Biserica orientală au atins apogeul în secolul al XVI-lea. Prosperitatea şi stabilitatea din Ţara Românească i-au permis domnului să susţină întreaga Biserică Ortodoxă.

Neagoe Basarab a făcut din Curtea de Argeş un pol al Ortodoxiei Orientale şi a miluit majoritatea bisericilor şi mănăstirilor.

Vasile Lupu - ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice

În Moldova, Vasile Lupu va prelua rolul de apărător al Ortodoxiei; el nu se va mulţumi doar să reia legăturile cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, ci va exercita o adevărată tutelă asupra Patriarhiei şi a Bisericii Orientale.

Între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-a desfăşurat Sinodul Ecumenic, din iniţiativa şi cu cheltuiala lui Vasile Lupu. Menirea Sinodului era să discute şi să aprobe Mărturisirea Ortodoxă, opera dogmatică de căpetenie a mitropolitului de Kiev, Halici şi Rusia Roşie, Petru Movilă.

Acest catehism ortodox fusese aprobat în 1640 de Sinodul de la Kiev, dar autorul ei şi Sinodul rutean au hotărât să ceară şi părerea Patriarhului de Constantinopol.

Domnul Moldovei s-a amestecat în disputele dogmatice, înclinând spre părerea teologilor greci, iar la 11 martie 1643, patriarhul Partenie aprobă traducerea greacă a „Mărturisirii Ortodoxe“.

Vasile Lupu s-a dovedit a fi un adevărat ocrotitor al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, el ajutându-l pe patriarhul Partenie I, trimiţându-i suma de 2,5 milioane de aspri.

A dat această sumă, văzând situaţia dificilă a Patriahiei din Constantinopol care era înglodată în datorii faţă de Poartă şi era tulburată de intrigi şi rivalităţi apărute după înlăturarea lui Chiril Lucaris, influenţat de calvinism şi ucis de turci în 1638. A condiţionat această donaţie de punere a activităţii materiale a Patriarhiei sub controlul a 3-4 mitropoliţi, epitropi desemnaţi de către Sinod.

După ce, vreme de 6 luni, Patriarhia trebuia lăsată în grija spre „îndreptare“; se interzicea acesteia să recurgă la alte datorii şi să ia impozit abuziv de la clerul eparhial. Pentru el şi neamurile sale, Vasile Lupu cerea doar pomenirea în cadrul slujbelor religioase.

Salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale

Condiţiile domnului Moldovei au fost acceptate şi, drept recunoştinţă, Marele Sinod a aprobat trimiterea moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva cea nouă la Iaşi, pentru care Vasile Lupu a plătit 200-300 de mii de piaştri la Patriarhie şi 68 de aspri şi 4 poveri (de aspri) turcilor pentru aprobare.

Odată statornicit, patronajul său asupra marii Biserici a fost recunoscut şi în anii următori, ajungându-se la aspecte majore, precum îndepărtarea din funcţie a patriarhilor Partenie I şi Partenie al II-lea, numirea lui Ioanichie al II-lea, Anastasie al III-lea, Partelaros, care a stat un timp în Moldova, şi Paisie I.

S-a ajuns până acolo, încât, după depunerea lui Partenie I, Vasile Lupu ar fi dorit alegerea ca patriarh de Constantinopol a mitropolitului său, Varlaam.

Nu este de mirare că domnul Moldovei era socotit „locţiitor şi asemănător“ al împăraţilor bizantini, „fala romeilor“, „sprijin unic, unică glorie şi bucurie a neamului grecesc lipsit de împărat“, aprecieri care arătau poziţia privilegiată a lui Vasile Lupu faţă de Biserica de la Constantinopol, chiar dacă asta costa Moldova sume imense, niciodată recuperate.

În plus, a mediat, în jurul anului 1649, şi legăturile politice între Patriarhia de Constantinopol şi ţarul moscovit al „celei de-a treia Rome“, Alexei Mihailovici.

Nu trebuie uitat că acest patronaj incontestabil şi prestigios al lui Vasile Lupu asupra Ortodoxiei răsăritene s-a făcut din resursele Moldovei şi nu a avut ca imbold sprijinirea unei rezistenţe antiotomane prin credinţă, ci o ambiţie „împărătească“ pe care beneficiarii greci s-au străduit mereu să o măgulească.

Aderarea românilor la bizantinism şi încadrarea în ordinea ierarhică bizantină bisericească şi politică a avut drept scop principal salvarea independenţei şi a fiinţei naţionale. Integrarea Bisericii Române în ierarhia bizantină era şi o reacţie la încercarea de catolicizare, iniţiată de către maghiari, catolicizare ce ar fi reprezentat pentru români decăderea din drepturile politice, iar, pentru cei de peste munţi, deznaţionalizare.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!