Patristica
Rugăciunea în asceză naște iubirea în Duhul Sfânt

Rugăciunea în asceză naște iubirea în Duhul Sfânt

Ionuţ Aurelian Marinescu, 20 Ianuarie 2017

Dacă Avva Ammonas este considerat întemeietorul faimoasei comunități de asceți din pustia Sketis, Sfântul Macarie cel Mare, supranumit „cel Bătrân” sau „Egipteanul”, poate fi considerat cu certitudine geniul duhovnicesc al monahismului din acest pustiu ce a rodit cuvioșie. Deși paternitatea scrierilor care îi sunt atribuite este departe de a fi definitiv clarificată de către marii specialiști în domeniu, înțelepciunea Duhului care răzbate din rândurile operei rămase până azi a hrănit și îndrumă încă mulțimi de suflete însetate de asceză și virtute.

Ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Macarie Egipteanul s‑a născut în nordul Egiptului, în jurul anului 300, în satul Ptinapar, aproape de pustia Nitriei, din părinți binecredincioși înaintați în vârstă: Avraam și Sarra.

Petrece încă din tinerețe o viață de rugăciune și curăție, aprofundând textele Sfintei Scripturi. Fire serioasă şi profund religioasă, el se va remarca curând prin înțelepciunea și discernământul său, încât istoricul Palladius îl va numi, în Istoria Lausiacă,„copilul bătrân” (παιδαριογέρων).

Un om dăruit ascezei și însingurării

După moartea părinților săi își împarte toate averile săracilor și se dedică vieții de asceză și singurătate. Este făcut cleric fără voia lui, iar după hirotonie se remarcă prin predicile și îndrumările sale. Locuiește apoi vreme de trei ani în Muntele Nitriei, iar după o lungă ucenicie, lângă Sfântul Antonie cel Mare, în Muntele Faran, se retrage către vârsta de 30 de ani în pustiul Sketis, unde locuiește în asceză nu mai puțin de 60 de ani. După lungi nevoințe și lupte duhovnicești, ajunge povățuitor al multor pustnici, creând o adevărată şcoală în jurul lui. Dumnezeu îl va înzestra cu numeroase harisme, precum: facerea de minuni, prorocia, vederea cu duhul, alungarea demonilor și chiar învierea morților. Către sfârșitul vieții sale este exilat împreună cu Sfântul Macarie Alexandrinul pe o insulă a fluviului Nil de către episcopul arian Lucius al Alexandriei, în urma unui edict dat de împăratul Valens (364‑378). Aici intră în contact cu locuitorii păgâni ai insulei și reușește să‑i aducă la Hristos. După exil, se întoarce în pustie și trece la Domnul după scurtă vreme, în jurul anului 390, la vârsta de 90 de ani. El își va prevesti și sfârșitul pământesc ucenicilor săi, cu nouă zile înainte de trecerea din această lume, ultimele sale cuvinte grăite către aceștia fiind: „Să păziți rânduielile părintești și predaniile pustniciei”.

O operă citită și trăită secole de‑a rândul

Numeroși cercetători în domeniul literaturii creștinismului primar au tot încercat, fără succes, să clarifice definitiv chestiunea paternității scrierilor atribuite Sfântului Macarie Egipteanul. Părți din corpusul operei acestui mare ascet se găsesc în bibliotecile marilor centre universitare din Vatican, Paris, Oxford, Berlin și Moscova. Printre scrierile care‑i sunt atribuite se numără numeroase apoftegme sau scurte istorisiri din viața sfântului, scrisori, opuscule, precum și o serie largă de omilii duhovnicești. Acestora se adaugă două frumoase rugăciuni, pe care Tradiția Bisericii le‑a așezat chiar în pravila de rugăciune zilnică a creștinului.

Omiliile macariene au exercitat o uriașă influență în teologia ascetico‑mistică medievală. Ele se remarcă printr‑un stil oral, marcat de un realism aparte, universul trăirilor duhovnicești și realitățile de ordin spiritual fiind adesea explicate atât printr‑o impresionantă broderie de texte scripturistice, cât și prin comparații sugestive cu lumea regnului animal și vegetal.

Valoarea inestimabilă a omului

Sfântul Macarie Egipteanul a sintetizat în teologia sa întreaga experiență vie a Bisericii creştine de până la el. Experiența propriei sale asceze a rodit o teologie aparte, o viziune ascetico‑mistică ce are în centrul ei chiar inima omului, majoritatea sfaturilor duhovnicești vizând dobândirea de către om a harului Duhului Sfânt.

Teologia macariană se fundamentează pe valoarea inestimabilă a omului şi pe realitatea profundă a păcatului. Sufletul, spune marele ascet, este făptura cea mai de preţ din cuprinsul întregii creaţii. El este lucrul care poate însuma în sine întreaga creaţie, căci este încununarea ei. El este singura creatură care poate intra în relaţie personală cu Ziditorul, având capacitatea extraordinară de a‑L putea primi pe Acesta în cămările sale.

Omul este definit ca o „fiinţă spirituală întrupată”, întreaga teologie macariană fiind centrată pe relaţia acestei minunate făpturi cu Creatorul Său. Omul este chemat să devină „frate al lui Hristos, prieten al Împăratului, mireasă a Mirelui celui ceresc”, „vie a Agricultorului celui adevărat” (Omilia a XXVII‑a, 1, în colecția PSB nr. 34, Ed. IBMBOR, București, 1992, p. 214).

Adam a fost așa de grav rănit de păcatul originar, încât nimeni nu putea să‑l vindece în afară de Dumnezeu Însuși. De aceea a trebuit să vină Mântuitorul, Doctorul Cel adevărat, Cel care vindecă în dar. El l‑a eliberat pe om din robie, l‑a scos din întuneric, l‑a preaslăvit în lumina Sa şi a secat în sufletul omului izvorul cugetelor necurate (Omilia a XX‑a, 5‑7, pp. 192‑193).

Omul lăuntric și desăvârșirea sa în Duhul Sfânt

Una dintre temele privilegiate ale teologiei Sfântului Macarie este Taina Sfântului Botez, eveniment de căpătâi și temelie duhovnicească a vieții lăuntrice a omului.

Încă de la începutul drumului său ascetic, omul trebuie să se înarmeze cu armele luminii, prin stăruinţă, cereri, post şi mai ales prin rugăciune. Cea din urmă se dovedește principala preocupare a teologiei mistice macariene, reușita înaintării duhovnicești ținând în mare măsură și de alegerea unui îndrumător experimentat.

Omul îmbrățișează pocăința și se maturizează duhovnicește prin asceză. Cea din urmă nu este o lucrare ce ţine numai de partea materială a lucrurilor (post aspru, metanii, sărăcie de bunăvoie etc.), ci ea este un proces lăuntric de revigorare fiinţială a omului, ce urmărește apropierea de Domnul mai ales prin curățirea gândurilor. Cuviosul Macarie spune: „Toată plăcerea şi slujirea lui Dumnezeu ţin de gânduri” (Omilia a XXXI‑a, 3, p. 234).

Hristos, Pictorul cel bun al sufletelor noastre

Marele Macarie dezvoltă o multitudine de imagini de un profund realism referitor la acest proces al transformării omului prin asceză. În viziunea sa, omul este un material dur, comparat cu fierul, lutul sau ceara rece, care, deşi la prima vedere se prezintă ca dure şi de neschimbat, atunci când sunt supuse multor teste, devin maleabile şi moi în mâinile Creatorului lor. Omul este văzut de marele cuvios ca un vas de argilă creat de olar şi apoi testat în foc şi în apă, spre a i se vedea adevărata lui valoare.

Cuviosul Macarie prezintă un întreg proces „tehnologic”, în care omul se transformă în ceea ce el trebuie să devină: „vas preţios şi folositor împăratului” (Cuv. I, B1‑2, p. 12). Omul este chemat să realizeze în inima sa „prescura cea duhovnicească”, pentru ca, ducând lupta ascetică împotriva voinței sale până la capăt, să poată primi pe Hristos, „pecetea cea dumnezeiască” (Omilia a XII‑a, 13, p. 146).

Drumul către desăvârșirea omului este asemănat de marele ascet cu efortul permanent de ațintire a ochilor inimii noastre către Hristos, „Pictorul cel bun”. Iată o frântură din frumoasele tablouri duhovnicești pe care le pictează acest mare cuvios în scrierile sale: „Să ne închipuim un portretist care, privind cu atenție la chipul împăratului, îl pictează. Dacă fața împăratului este îndreptată spre pictor și privește către acesta, (pictorul) zugrăvește ușor și bine chipul; dacă (împăratul) își întoarce fața și nu privește (către pictor), acesta nu‑l poate zugrăvi. În același chip și Hristos, pictorul cel bun, zugrăvește numaidecât, în cei ce cred și privesc mereu către El, un om ceresc, după chipul Său. (Luând ceva) din Duhul Său, din ipostasul Său și din lumina cea inefabilă, zugrăvește (în sufletul acestora) un chip ceresc și îl logodește cu mirele cel bun și blând. Deci, dacă cineva nu privește totdeauna spre El, disprețuind totul, Domnul nu va putea să‑i zugrăvească chipul cu lumina Sa. Se cuvine deci să privim (totdeauna) către El, să credem în El, să‑L iubim pe El, să disprețuim totul și să luăm aminte la El, pentru ca El să zugrăvească chipul Său cel ceresc și să‑l fixeze în sufletele noastre” (Omilia a XXX‑a, 4, p. 230). 


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!