Lumina educaţiei
Rugăciunea - între comuniune cu Dumnezeu și moment al lecţiei de religie

Rugăciunea - între comuniune cu Dumnezeu și moment al lecţiei de religie

23 Februarie 2019

Pentru profesorul de religie, ora începe încă din momentul când îşi ia catalogul pentru a merge la clasă. În mintea oricărui profesor, ieşirea din cancelarie aduce o avalanşă de gânduri şi întrebări, predominante fiind cele legate de relaţia pe care o are şi pe care doreşte să o dezvolte cu clasa la care merge. Dacă profesorul de religie reuşeşte să transforme gândurile în rugăciune pentru luminarea minţii, pentru copii, într-un cuvânt, pentru reuşita lecţiei, câştigul va fi imens. Povestea un profesor protestant convertit la Ortodoxie că, atunci când deschidea uşa pentru a intra în clasă, spunea în gând: „Hristoase, după Tine!” Importanţa pe care profesorul de religie o acordă rugăciunii în plan personal se prelungeşte şi în felul în care se raportează la rugăciunea pe care o rosteşte cu elevii.

Fiecare întâlnire într-un cadru formal a profesorului de religie cu elevii săi poate fi înţeleasă şi asumată şi din perspectiva comuniunii cu Dumnezeu, pe care rugăciunea a doi sau trei - sau mai mulţi - o aduce.

În decursul celor peste douăzeci şi cinci de ani de când predau religie am trăit multe experienţe ale rostirii rugăciunii alături de elevi, întrucât fiecare clasă îşi împropriază şi din această perspectivă un stil propriu, care îi conferă individualitate. Accentuarea valorii rugăciunii în cadrul orei de religie este mult mai mult decât o necesitate metodică, reprezintă o exigenţă care vine din chiar denumirea acestei discipline de învăţământ. Rugăciunea alături de semeni devine modul sublim şi inegalabil de a te angaja într-o relaţie de frăţietate cu semenul tău, care susţine în mod exemplar legătura dintre profesor şi elevii săi, a copiilor între ei.

Îndemnul Sfântului Ioan Damaschin de a-i învăţa pe copii să recunoască sfinţenia şi să o respecte, pe lângă valoarea lui de finalitate a educaţiei religioase, ne plasează în ceea ce priveşte rugăciunea pe o traiectorie care implică în primul rând responsabilizarea elevilor cu privire la importanţa rugăciunii în viaţa lor.

Dincolo de sugestiile metodice referitoare la predarea rugăciunii, care, privite doar în litera lor, pot părea uşor rigide, şablonare, este necesar să privim acest important demers didactic şi în duhul lui. Rostirea rugăciunii de către elevi presupune nu recitarea ei, ci o spunere care implică fiinţa - trup şi suflet.

Voi prezenta în continuare câteva gânduri metodice, ca suport în activitatea profesorului, din momentul în care intră în clasă până după momentul rostirii rugăciunii.

Hristoase, după Tine!”

Pentru profesorul de religie, ora începe încă din momentul când îşi ia catalogul pentru a merge la clasă. În mintea oricărui profesor, ieşirea din cancelarie aduce o avalanşă de gânduri şi întrebări, predominante fiind cele legate de relaţia pe care o are şi pe care doreşte să o dezvolte cu clasa la care merge. Dacă profesorul de religie reuşeşte să transforme gândurile în rugăciune pentru luminarea minţii, pentru copii, într-un cuvânt, pentru reuşita lecţiei, câştigul va fi imens. Povestea un profesor protestant convertit la Ortodoxie că, atunci când deschidea uşa pentru a intra în clasă, spunea în gând: „Hristoase, după Tine!”

Salutul, de asemenea, se constituie într-un moment de susţinere a rugăciunii. Prin salut, oamenii îşi arată respectul unii faţă de alţii, dar îşi adresează şi urări în diferite momente din zi sau an, respectiv în diferite împrejurări: „Bună dimineaţa/ziua/seara!” (Să ai o zi bună!), „Doamne, ajută!” (Dumnezeu să îţi ajute!), „La mulţi ani!” (Să trăieşti mulţi ani!), „Dumnezeu să îl ierte!” (salut folosit la înmormântare) şi altele asemenea. În ultimul timp, formulele prin care ne dorim să avem o zi bună sau să ne revedem cu drag sunt restrânse la simple cuvinte, precum: „Salut!”, „Pa!”, lipsite de încărcătura religioasă. Pornind de la aceste realităţi, momentul salutului poate fi transformat într-o acţiune pedagogică dacă, la intrarea în clasă, profesorul accentuează rolul formativ al salutului. Ce presupune acest fapt? Să îi aştepte pe elevi să se ridice în picioare, să se liniştească, să îi privească şi abia apoi să îi salute, privindu-i în ochi şi cu un tonus pozitiv. Bine realizat, acest moment poate fi valorificat de profesor pentru pregătirea rostirii rugăciunii: elevii sunt deja în picioare, sunt aduşi la unison, au atenţia focusată spre o persoană. Toate acestea dispar atunci când profesorul îi salută pe copii de la uşă, când unii încă stau în bănci sau vorbesc.

De asemenea, prin rostirea rugăciunii la începutul şi la sfârşitul orei de religie le arătăm elevilor nu doar importanţa acestei discipline şi caracterul ei special, ci, mai ales, îi punem în relaţie cu Dumnezeu pe fiecare în parte şi pe toţi împreună. Chiar dacă elevii dintr-o anumită clasă rostesc rugăciunea în fiecare zi, înainte de prima oră, acest lucru nu trebuie să conducă la renunţarea de a mai încadra în rugăciune lecţia de religie. Profesorul poate alege alte rugăciuni pentru ora de religie decât cele rostite zilnic de copii, pe care să le spună împreună cu elevii. Pe parcursul orei, în funcţie de nevoile specifice, de conţinutul predat, pot fi rostite şi alte rugăciuni.

Acţiuni pedagogice în relaţie cu rugăciunea

Învăţarea rugăciunii presupune un întreg sistem de acţiuni pedagogice ale profesorului, de la observarea aspectelor exterioare (poziţia corpului şi a mâinilor) la educarea atenţiei pe tot parcursul rostirii, până la ultimul „Amin”. Acţiunile exterioare, care implică şi automatisme (până devin obicei, considerat în literatura pedagogică drept un stadiu superior al deprinderii), vor fi combinate cu elemente formative prin sine, cum sunt: pregătirea rugăciunii (prin aducerea în discuţie a faptului că urmează să vorbim cu Dumnezeu), conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu (prin icoană, în dialogul cu El prin rugăciune), aducerea prin textul rugăciunii a comuniunii cu Persoanele Sfintei Treimi, cu Maica Domnului, cu îngerii şi cu toţi sfinţii. Tot aici intră şi aspecte legate de rememorarea elementelor care dau rugăciunii consistenţa unui dialog: iubirea faţă de Dumnezeu, căruia Îi mulţumeşti pentru ceea ce ţi-a dăruit sau pe care Îl rogi ceva, arătată prin atenţia cu care vorbeşti, tonul, volumul, intonaţia şi viteza rostirii. Rostirea rugăciunii nu înseamnă a bifa o etapă a lecţiei şi a trece mai departe. Educaţi încă din clasele mici în acest fel se evită posibilele situaţii de ­desacralizare a acestui moment, care poate fi întrerupt de profesor şi reluat dacă apare un motiv sau altul.

Apoi, memorarea textului unei rugăciuni este facilitată de forma în care acesta se prezintă. Rugăciunile copilăriei, în formă versificată, sunt uşor de învăţat şi mulţi copii le preferă pe tot parcursul ciclului primar. Acest lucru se întâmplă şi pentru că în respectivele rugăciuni cuvintele folosite sunt mai accesibile. Pentru a diminua riscul rostirii mecanice a acestora, este importantă conştientizarea elevilor privind faptul că rugăciunea este mai mult decât o poezie, dar şi explicarea textului şi identificarea împreună cu ei a mesajului principal.

Rugăciuni cântate sau rostite? Sfântul Ioan Casian prezintă drept valide ambele forme: „Uneori, cântând psalmi, câte un verset din ele îmi este izvor de rugăciune arzătoare. Alteori, cântarea fraţilor prin modulaţiile ei îndeamnă sufletele arzătoare la rugăciune încordată”. Uneori, melodia este cea care sensibilizează pentru a putea trăi rugăciunea, iar alteori, textul, prin profunzimea lui, aduce în suflet vibraţia sfântă. Profesorul poate alterna cele două modalităţi, mai ales la clasele mari, unde sunt accesibile şi melodii cu grad de dificultate mai ridicat.

Ne rugăm orientaţi spre răsărit?

De obicei, icoana clasei este plasată pe peretele cu tabla, indiferent de poziţia în spaţiu, raportat la punctele cardinale. Motivaţia este dată de nevoia copiilor de a privi icoana în diferite momente şi de a rosti rugăciuni, de cele mai multe ori în relaţie cu nevoia de ajutor în diferite contexte didactice. Chiar dacă sala de clasă nu este orientată spre răsărit, reperul pentru rugăciune rămâne icoana.

Şi, da, rugăciunea se învaţă. Rugămintea adresată de apostoli Mântuitorului: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” are un substrat educativ de mare adâncime. Nu au spus: „Doamne, învaţă-ne rugăciuni”, ci Rugăciunea. Dar pentru că aceste două faţete nu pot fi rupte una de cealaltă, i-a învăţat Rugăciunea domnească, dar şi cum să se roage. La fel trebuie să procedeze profesorul. Pe principiul „dăruind vei dobândi”, învăţându-i pe elevi rugăciunea, cu harul lui Dumnezeu, va învăţa şi el să se roage tot mai bine.

Încă din clasele mici, elevii învaţă că un creştin primeşte harul divin prin Sfintele Taine, dar şi ca răspuns pentru efortul depus prin rugăciune, post, lectură biblică etc. Chiar dacă nu mărturisesc explicit acest lucru, copiii simt efectele rugăciunii. În plus, o lecţie desfăşurată sub ocrotirea harului primit prin rugăciune are mai multe şanse să ofere profesorului, pe parcursul acesteia, momente privilegiate, cu o încărcătură care îi dă puterea să meargă cu încredere mai departe, pentru că simte că nu este singur.

Atitudinea profesorului şi rugăciunea pentru elevi

Importanţa pe care profesorul de religie o acordă rugăciunii în plan personal se prelungeşte şi în felul în care se raportează la rugăciunea pe care o rosteşte cu elevii. O rugăciune superficial rostită reflectă şi treapta pe care se află profesorul în relaţia personală cu Dumnezeu, la fel cum o rugăciune în care elevii sunt imprimaţi de momentul pe care îl trăiesc evidenţiază şi faptul că respectiva clasă are un profesor angajat puternic în viaţa religioasă.

Rugăciunea profesorului pentru elevii săi este esenţială. Fiecare dintre noi a trăit experienţa puterii rugăciunii pentru semeni. Profesorul care se roagă pentru elevii săi va simţi nevoia să îi îndemne şi pe elevi să se roage unii pentru alţii.

Doar Dumnezeu face cu omul o educaţie diferenţiată, prin excelenţă. În pedagogia Lui divină îl ajută pe fiecare să îşi găsească propriul drum care duce la El. Este dificil de găsit o cale care să răspundă nevoilor sufleteşti a treizeci de elevi, câţi are într-o clasă, sau aproape şase sute cu care interrelaţionează profesorul de religie în fiecare săptămână. În măsura în care îşi asumă cu responsabilitate misiunea încredinţată, Dumnezeu îi va pune în gând ce să le spună elevilor, astfel ca fiecare să creadă că pentru el special a fost rostit un anumit cuvânt. Totul însă cu rugăciune... (Prof. dr. Monica Opriş este cadru didactic la Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Simion Ştefan” din Alba Iulia)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!