Repere şi idei
Rugăciunea prinţului

Rugăciunea prinţului

Augustin Păunoiu, 15 Septembrie 2018

Un rege este întotdeauna un amestec de extraordinar și de obișnuit. Iar acest melanj presupune multe lucruri. Nașterea într-o familie regală nu te face automat un conducător strălucit. Pentru a avea stofă de lider trebuie să-ți însușești o educație pe măsură.

În trecut, conducătorii popoarelor cunoșteau bine istoria celor pe care-i stăpâneau, a Bisericii din care făceau și ei parte. Regi atei nu s-au pomenit în istoria Europei. Dar șefi de stat republicani liber-cugetători sau indiferenți religios au fost și vor mai fi cu duiumul.

Cei din urmă au uitat însă că până la urmă tot omul este cumva cerșetor, de la cel mai puternic președinte de țară care imploră alegătorii să-l voteze până la cel mai amărât bolnav care mai cere de la Dumnezeu o oră de trăit.

Nu vreau acum să fac vreo pledoarie pentru sistemul politic monarhic, dar pilda de astăzi vorbește despre un gest pe care numai un fiu de rege putea să-l facă.

Pe un vas al flotei engleze, la începutul secolului al XVI-lea, se găsea un foarte tânăr ofițer, prințul Arthur de Wales, fiul lui Henric al VII-lea al Angliei și al Elisabetei de York.

Arthur venea din dinastia Tudorilor și îmbrățișase, ca toți copiii nobilimii britanice, cariera militară. Pe vasul unde-și făcea practica, un marinar era întotdeauna însărcinat cu aducerea scrisorilor personale care-l aveau ca destinatar pe prinț.

Consemnul dat pentru acest serviciu era foarte precis: marinarul trebuia să bată la ușa cabinei și să aștepte. Dacă nu răspundea nimeni, atunci trebuia să bată din nou și să aștepte, iar dacă nici a treia oară nu primea nici un semn, atunci trebuia să intre și să aștepte în tăcere ordinele superiorului, dacă acesta era ocupat.

Într-o dimineață, ca de obicei, marinarul bătu la ușa ofițerului și așteptă. Nici un răspuns. Bătu a doua oară. Degeaba. Mai bătu încă o dată și intră. Prințul Arthur era în genunchi și se ruga. Marinarul, surprins, era foarte atent și aștepta într-o tăcere plină de respect. Când prințul și-a terminat rugăciunea, s-a ridicat și, punându-și cu căldură mâinile pe umerii subordonatului său, îi spuse: „Dacă ți se va mai întâmpla vreodată să mă găsești în genunchi, la rugăciune, să știi că întotdeauna este loc și pentru dumneata alături de mine!”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!