Analiză
Rugați-vă pentru Basarabia!

Rugați-vă pentru Basarabia!

Moni Stănilă, 18 Martie 2018

După încheierea unui extrem de tragic eveniment istoric (Primul Război Mondial) care, după cum știm, a sfâșiat în mod tragic poporul român, mulți fiind obligați să lupte unii împotriva altora - cum s-a întâmplat cu destui bănățeni, basarabeni și ­ardeleni, fapt repetat în cel de-al Doilea Război Mondial, România se trezește în situația extraordinară de a înfăptui, zile mai târziu, Marea Unire. A fost cu siguranță un moment ­incredibil ce a schimbat istoria pentru trei principate mici, prinse într-un context geopolitic în care nu reușeau să-și facă simțită prezența ­decât episodic.

Acum, la 100 de ani depărtare, vedem că am avut o moștenire pe care nu am reușit să o apărăm. Ruptura s-a produs cu mult mai repede decât ne așteptam, România trezindu-se în situația de a ceda, două decenii mai târziu, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței fără un foc de armă.

Istoria unei îndelungi suferințe

Putem doar bănui suferințele ce au urmat pentru oamenii de acolo sau speranțele lor când Armata Română a trecut Prutul. Odată încheiat și cel de-al Doilea Război Mondial, pentru basarabeni încep deportările, urmate de tragedii cumplite precum cele de la Fântâna Albă sau de foametea organizată din 1946-1947.

Bisericile au fost închise în majoritatea satelor și transformate în „Locașul fericirii" - o anexă a stării civile, în depozite sau pur și simplu distruse. Acolo unde locașurile de cult funcționau încă, s-a trecut rapid la limba slavonă.

Dacă în Ardeal, cu secole în urmă, Ortodoxia era numită „legea românească", reprezentând stindardul identității naționale, în Basarabia lucrurile stau pe dos. Ocupația rusă e una ortodoxă, iar unitatea de credință și etnie e astfel ruptă. Să fii ortodox nu mai avea nici o legătură cu etnia ocupatului sau ocupantului. Ceea ce, din nefericire, a permis, ani mai târziu, folosirea credinței ca mijloc de propagandă. Poate acest aspect oferă o explicație pentru confuzia identitară a unui număr consistent de basarabeni.

Dacă nu există un conflict de credință între cei care au rupt Basarabia și cetățenii ei, celelalte stindarde identitare sunt mult mai ușor de frânt. Reapare ideea unei limbi aparte, numită moldovenească, concepție greșită și propagandistică, după cum bine știm, cu care a luptat cu peste un secol mai înainte și preotul, poetul, filosoful Alexie Mateevici - un tânăr care avea să devină simbolul luptei identitare a românilor de peste Prut.

Înfometare și înstrăinare

Dar să ne reîntoarcem la foametea organizată din 1946-1947. Alexei Vakulovski, profesor de limbă și literatură română în satul Antonești, raionul Suvorov - schimbat ulterior în Ștefan Vodă și prin demersurile sale, motiv pentru care primea scrisori pline de amenințări (inclusiv cu moartea!), adună mărturiile supravie­țuitorilor foametei din satul său, pe care începe să le publice online din anii 2000. Cartea apare foarte târziu, la cinci ani după moartea autorului (2011) și e reeditată în 2013 de editura bucureșteană Tracus Arte. Teatrul Național din Chișinău pune în scenă cartea, în regia tinerei Luminița Țâcu. Mărturiile antonenilor sunt foarte clare, nu lasă loc de interpretări, iar foametea nu mai poate fi pusă pe seama secetei. Antonenii spun limpede: „Ne-au măturat podurile".

Urmează o serie cutremurătoare de mărturisiri, din care aflăm exact cum le era confiscată „pâinea" (grâul), cum încercau să ajungă în alte țări pentru a procura mâncare pentru familie, cum ascundeau grâul în pereții casei (ce erau sparți la primul control). În satul Antonești, în timpul iernii, a fost deschisă o groapă comună unde Ivănaș Spătaru ducea cu căruța morții încărcați peste zi.

Și, bineînțeles, toate sunt încununate de făurirea socialismului în sovietele surori. S-a schimbat pagina, s-a închis un capitol, deportații și-au construit casele în Taiga, iar comunismul a devenit înfloritor. Oamenii trăiau mai bine decât astăzi din punct de vedere financiar, chiar dacă școlile erau preponderent în rusă, mersul la biserică te putea costa serviciul (dacă aveai unul mai bun), iar bunicii vii ai tuturor au fost înlocuiți de bunelul mort al tuturor: Ilici Lenin (cel care omorâse 7 milioane de oameni), sub supravegherea „drăgăstoasă" a lui Stalin (care a depășit numărul celor uciși de ­Lenin și de Hitler la un loc, conform istoricilor).

Dor după grafia latină

Basarabenii fac concedii în Crimeea, vizitează Sankt Petersburgul, își cumpără mașini Niva, uită de lagăre, foamete, deportări, și parcă toate merg destul de bine. Chiar dacă fiii țăranilor basarabeni sunt duși să facă „stagiul militar" tocmai în Afganistan și tocmai în plin război. Și iată că se trezesc intelectualii că vor alfabet latin. Acest lucru se întâmplă după ce, la nici două decenii de socialism sovietic, pentru o mai bună înțelegere a limbii „malda­venești" abonamentele la revistele literare românești sunt interzise, iar din librăriile Drujba, ce facilitau accesul la literatura universală, dispare cartea românească. Nici o librărie Drujba din Chișinău nu mai are carte românească. Alexei Vakulovski își procură cărți românești din Odesa, iar prozatorul Nicolae Rusu din Kazahstan.

Devine lesne de apreciat faptul că mișcarea de eliberare națională pornește de la un cenaclu, literar în faza incipientă, al cărui nume e - cum altfel? - Alexei Mateevici. De aici se pornesc Adunările Naționale și dorința revenirii la grafie latină. E un moment emo­țio­nant, dar care clatină exact temeliile culturii din Basarabia. De acum actul cultural devine unul politic. Se remarcă câteva figuri emblematice, transformate rapid în simboluri naționale. Ceea ce, desigur, nu poate fi rău, dar care duce la înțelegerea unilaterală a actului cultural (și aici, indiferent cât de mult nu am vrea, cultura suportă pierderi).

Recunoașterea graniței de la Prut

Trece și acest moment de mare cumpănă și vine Ziua Indepen­denței. (Acum țineți-vă bine, că doare!) România, de spaima Rusiei, e prima care aleargă și întâmpină independența, dar nu ca pe o libertate de a alege între un stat aparte sau revenirea acasă, ci o independență care avea să statornicească granița de la Prut. Recunoașterea Indepen­denței Republicii Moldova de către România devine actul prin care România trasează granița: ești țară, nu un ținut care se poate uni cu cine vrea.

Și iarăși doare, și iarăși costă, după ce într-un singur secol (o viață de om!) parcursul Basarabiei e următorul: gubernie țaristă, România Mare, cedată comuniștilor ruși, recuperată pe foarte scurt timp, ocupată de trupele ruse, trecută prin foamete, lagăre, deportări, silită să lupte de pe un front pe altul, implicată într-un război străin (Afganistan), ajunsă în sfârșit la grafie latină și libertate. Țara, cum spun și azi basarabenii României, rămâne după graniță, iar R. Moldova își ia pedeapsa: urmează războiul din Transnistria. Pe când să iasă biruitoare, micuța Moldovă primește din nou un apel telefonic în limba rusă: afară din Transnistria sau Armata Rusă până la Prut. Urmarea e clară.

Deziluzii politice și speranțe de viitor

Și totuși nu suntem la finalul poveștii: în 1994, basarabenii, deciși să își schimbe soarta, votează democrații. Urmează cea mai mare sărăcie de la Indepen­dență. Profesorii și ceilalți bugetari nu sunt plătiți cu anii, se fac proteste. La Ștefan Vodă se blochează șoseaua interna­țională Chișinău-Odesa. Nu se dă nici o știre despre proteste. Oamenii nu au bani nici de chibrituri. Cei de la sate supraviețuiesc cu grădinile. La noile alegeri parlamentare, cu totul previzibil, câștigă comuniștii. Oamenii vor din nou să le ajungă banii.

Dar mai există și tinerii. După dezamăgirea numită „Iurie Roșca" a urmat dezamăgirea „Vlad Filat". Sloganul „Moldova fără comu­niști" a devenit mai mult o interogație decât o imperativă. Tinerii ies în stradă în aprilie 2009. Protestele se încheie cu victime. De acum viitorul pare - pentru a câta oară în nici 100 de ani? - mai optimist. Comu­niștii sunt scoși de la guvernare. Vin alți democrați și liberali și ce s-au mai declarat ei și urmează terapia de șoc, intitulată pompos: „Înainte spre Europa". Parcursul acestui drum european a început cu incapacitatea Parlamentului de a alege un președinte timp de aproape trei ani și a culminat cu furtul miliardului (de euro!) - sub supravegherea acelorași proeuropeni - din băncile unei țări falimentare. Datoria este făcută publică și pusă pe seama cetă­țenilor. Într-o disperare mai mult decât evidentă, bătrânii se reîntorc spre ceea ce cândva însemna stabilitate economică și votează socialiștii.

Interesul României devine tot mai vizibil. După acordarea burselor de studiu din ce în ce mai multe, se ajunge la simplificarea redobândirii cetățeniei. Chiar și politic, România înțelege tot mai mult răspunderea - morală, dacă vreți - față de ceea ce a fost o parte a României Mari. În momentul de față, România e un sprijin continuu și real pentru Basarabia. Iar în Basarabia se apropie noi alegeri. Politicienii, de pe ambele maluri, vor în continuare două țări, iar direcția proeuropeană a guvernării continuă să dea de pământ cu nivelul de trai al basarabenilor. Basarabia - un pământ chinuit, furat, disprețuit chiar și de unii dintre noi. Un pământ care într-un secol a suferit o istorie nedreaptă, schimbătoare. Nu judecați niciodată cu ușurinţă poporul de aici, nu întrebați, lejer, de ce au votat socialiștii. ­Până la urmă, poporul de aici a cam trebuit să se descurce singur în momente de mare greutate istorică. Rugați-vă pentru Basarabia!


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!