Theologica
S-a înălțat la cer fără să ne părăsească

S-a înălțat la cer fără să ne părăsească

28 Mai 2017

Acum, când ne aflăm în preajma Înălțării și vom fi repetat de multe ori, cântând sau salutându-ne, acea Veste minunată a Învierii lui Hristos, ne înălțăm și noi cu El deși rămânem încă pe pământ. De acum putem să năzuim a o trăi cât mai cucernic, în fiecare dimineață de duminică în fața Sfântului Altar, căci dacă știm să o păstrăm, acea bucurie coborâtă de Acolo nicicând nu mai pălește-n noi, tot înnoindu-se cu fiecare praznic ce-L are în centru pe Cel ce a Înviat din morți. Despre Înălțarea Dumnezeu-Omului la Tatăl vorbea în secolul trecut marele predicator și teologul de anvergură Alexander Schmemann (1921-1983). Redăm aici traducerea din franceză a uneia dintre scurtele sale reflecții radiofonice.

Însuși cuvântul „Înălțare” vibrează de bucurie: ea este ca o provocare pentru așa-zisele „legi ale naturii”, care atrag întotdeauna, și trag în jos, supuse greutății, gravității universale, căderii. Aici însă, dimpotrivă, este vorba de lejeritate, avânt, levitație infinită.

Bucuria încheierii celui mai mare praznic

Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos se prăznuiește la 40 de zile după Paști, în joia săptămânii a VI-a după sărbătoarea Învierii lui Hristos. Miercuri, în ajun, potrivit tipicului, este așezată așa-numita Odovanie a Paștilor. În acea zi, începutul și sfârșitul slujbei se derulează exact ca cele din noaptea sărbătorii Sfintelor Paști. Se cântă aceste versete din care se revarsă bucuria: „Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmașii Lui și fugind de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea.” Proclamând aceste versete, preotul cădește întreaga biserică, ținând în mână lumânarea pascală, iar ca răspuns la fiecare verset se aude acest strigăt de bucurie: „Hristos a înviat!” Ne luăm rămas-bun de la Sfintele Paști, „închizând” sărbătoarea până la anul. Într-un fel, ar trebui să resimțim tristețe. Și totuși, în locul tristeții, ne este trimisă o nouă bucurie. Bucuria contemplării, a prăznuirii Înălțării Domnului nostru Iisus Hristos.

„Bucuria despărțirii”

În Evanghelie, acest eveniment ne este istorisit astfel: după ce a dat ucenicilor Săi ultimele învățături, Domnul „i-a dus afară până spre Betania și, ridicându-Și mâinile, i-a binecuvântat. Și pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și S-a înălțat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.”

„Cu bucurie mare”. De unde această mare bucurie, care dăinuie până astăzi și care țâșnește într-o lumină atât de minunată în timpul praznicului Înălțării? Hristos plecase, lăsându-Și ucenicii: era o zi de despărțire. Urmarea nu trebuia să fie decât un infinit șir de predici, de persecuții, de torturi, de ispite, de care istoria creștinismului și a Bisericii este plină. Este, ca să spunem așa, sfârșitul bucuriei pământești, al contactului cotidian cu Hristos, al protecției puterii și Dumnezeirii Sale.

Un predicator a știut să găsească însă un titlu foarte bun pentru omilia sa dedicată sărbătorii Înălțării, intitulând-o „Bucuria despărțirii”! Căci este evident faptul că Biserica nu prăznuiește plecarea lui Hristos. Hristos a spus: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20), și toată bucuria credinței creștine provine din conștiința prezenței Sale, decurge din cuvintele Lui: „Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Nu, nu plecarea lui Hristos prăznuim, ci Înălțarea Sa la cer.

Omul, ființa chemată să devină cer

Înălțarea este sărbătoarea cerului deschis pentru om, a cerului ca noua și veșnica noastră lo­cuință, a cerului ca adevărata noastră patrie. Păcatul despărțise pământul de cer, făcuse din noi ființe terestre. El ne înjosise. Noi trăiam doar de pe urma acestui pământ, către care eram întorși cu totul. Păcatul înseamnă a trăda cerul din sufletul nostru. Or, tocmai în această zi în care noi prăznuim Înălțarea, nu putem să nu fim îngroziți de această renegare care străpunge întreaga lume. Omul declară cu orgoliu și aro­gan­ță că el însuși și întreg universul nu sunt decât materie, că nu există nimic în afara materiei. Am spune chiar că se bucură de asta: el vorbește cu compătimire și dispreț despre cei care au încă îndrăzneala de a crede într-un „cer”, ca și cum aceștia ar fi stupizi și ignoranți. El li se adresează spunând: și cerul nu-i decât materie, așa cum a fost și va fi pentru totdeauna! Trebuie să murim, să ne descompunem, așa că, între timp, să construim un paradis terestru și să uităm toate poveștile pe care unii păstori le spun oilor lor!

Aceasta este, pe scurt, dar cu o exactitudine absolută, suma culturii noastre, a științei noastre, a ideologiilor noastre: o apologie a eului.

Ni se va replica însă: cum definiți acest cer despre care vorbiți, și unde S-a înălțat Hristos? Spuneți „în sus”, în cer, însă acela nu există. Să-l lăsăm să răspundă pe Sfântul Ioan Gură de Aur, acest predicator creștin care a trăit acum 16 secole. Despre cer, el exclamă: „Ce îmi mai pasă de cer, când eu însumi devin cer?”. Să dăm cuvântul strămoșilor noștri, pentru care templul însemna cer pe pământ. Toate aceste răspunsuri trimit în mod esențial către un singur lucru: cerul este numele adevăratei noastre vocații, cerul este adevărul ultim în ceea ce privește pământul.

Nu, nu este vorba despre spațiul interastral, nici de tainicul cosmos. Ci despre cerul pe care ni l-a dat înapoi Hristos, căci noi îl pierdusem, din cauza păcatului și orgoliului nostru, dedându-ne științelor și ideologiilor noastre exclusiv pământești, iar Hristos ni l-a revelat, ni l-a acordat, ni l-a restituit. Cerul este domnia vieții veșnice, a adevărului, a bunătății și a frumuseții. Cerul este înduhovnicirea totală a omului, Împărăția lui Dumnezeu, victoria asupra morții, triumful iubirii, al cunoștinței, este această dorință absolută despre care se spune: „Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 9).

Cerul, locul unde Dumnezeu ne invită din veșnicie

Pe toate acestea Hristos ni le-a revelat, ni le-a dat. Iată de ce întreaga noastră viață este pătrunsă de cer, aici și acum, pământul în­suși devenind reflectarea, imaginea frumuseții cerești. Cine a co­bo­rât din cer pe pământ pentru a ne restitui cerul? − Dumnezeu. Cine S-a ridicat de la pământ la cer? − Omul Iisus. Sfântul Atana­sie cel Mare spunea: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu” (De incarnatione Verbi, 54; PG 25, 192B). Dumnezeu a coborât pe pământ pentru ca noi să ne înălțăm la cer. Iată sensul praznicului Înălțării. Acolo este lumina, bucuria de negrăit. Dacă Hristos este în cer, iar noi credem în El și Îl iubim, atunci noi suntem acolo cu El, la masa Lui, în Împărăția Lui. Dacă în El omul se ridică în loc să cadă, atunci această ascensiune la care eu sunt chemat îmi este revelată și mie: acolo îmi sunt manifestate scopul, sensul, bucuria ultimă a vieții mele. Tot ce ne înconjoară ne atrage în jos. Însă îmi este îndeajuns să contemplu Trupul Dumnezeiesc Care urcă la cer, pe Hristos Care Se înalță „în sunetul trâm­bi­ței”, și îmi spun, strig lumii: acolo se găsește adevărul despre lume și om, acolo se află acel ceva la care Dumnezeu ne invită din veșnicie.

„Plinind rânduiala cea pentru noi, și pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cerești, Te-ai înălțat întru slavă, Hristoase Dumnezeul nostru, de unde nicidecum nu Te-ai despărțit, ci ai rămas nedepărtat, grăind celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră.” (Condacul praznicului)

(Fragment din lucrarea Părintelui Alexandre Schmemann, Vous tous qui avez soif... Entretiens spirituels, coll. L’échelle de Jacob, deuxième série, YMCA Press & OEIL François-Xavier de Guibert, Paris, 2005, pp. 219-222; traducere de Ionuț Aurelian Marinescu)


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!