Repere şi idei
Să recultivăm respectul, prețuirea și încrederea în valorile noastre!

Să recultivăm respectul, prețuirea și încrederea în valorile noastre!

Prof. Daniel Fonoage, 19 Februarie 2018

Preafericirea Voastră, Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Preacucernici Părinți și iubiți frați,

Nu pot să dau curs mesajului meu de astăzi fără a-mi exprima, inițial, sentimentele de care sunt cuprins în aceste momente. Pe de-o parte, o satisfacție fără margini îmi umple sufletul de bucurie, văzând Biserica noastră tot mai înfloritoare, spre slava Domnului și-a țării, dar, în același timp, am și regretul că astfel de întruniri n-au loc mai des, pentru a facilita relaționarea dintre noi și împărtășirea reciprocă a gândurilor noastre, care nu pot fi decât benefice pentru bunul mers al Bisericii și pentru noi toți.

Fiindcă întrunirea de față este ultima din acest mandat, în cadrul ANB, vreau să-mi afirm mândria de a fi creștin ortodox și membru al acestui înalt for al Bisericii noastre.

În aceste vremuri de subversive încercări pentru națiunea română, Biserica strămoșească are uriașa sarcină ca, prin slujitorii ei, să ridice scutul sfințeniei și să apere poporul de cei care vor să-l vadă îngenuncheat în fața imoralității, a pericolului deznaționalizării, a secularismului. Dragi părinți, aveți drept ajutor puterea oferită de Harul Stăpânului Absolut și adeziunea la dreapta credință a peste 86% dintre români, care și-au arătat întotdeauna încrederea în misiunea Bisericii.

Cred că acum se impune, mai mult ca oricând, o reformare morală a întregii societăți româ­nești, așa cum în mod profetic spunea vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu: „Vom face reforme economice și politice, dar toate acestea nu vor avea roade dacă nu vom face reforma morală a poporului român!”

Și cine să facă această reformă morală a societății dacă nu Biserica prin cei care o slujesc? Cu mai mult curaj și fără nici o ezitare să recultivăm între români respectul, prețuirea și încrederea în bimilenarele noastre valori prin care am dăinuit în istorie: limba, tradițiile și credința cea adevărată.

Suntem obligați, cu toții, ca, alături de învățătura moral-creștină, să repunem istoria României în linia întâi în procesul de formare şi educare a copiilor noștri. Am senzația că ne fuge istoria de sub picioare, că tinerii noștri cresc fad, fără sentimentul dragostei de ţară și al aparte­nenței la acest neam. Din păcate, ne-am uitat eroii și neglijăm în a-i mai da exemplu generației actuale de adolescenți. Să cimentăm în sufletele românilor următorul adevăr: dacă voievozii și eroii noștri nu s-ar fi gândit la noi, astăzi, cu siguranță am fi vorbit altă limbă și am fi avut altă credință.
Aș propune Sfântului Sinod ca anul viitor sau unul din anii care vor urma să fie dedicat Istoriei României și astfel să marcăm începutul reafirmării glorioșilor noștri înaintași.

Din păcate, întâlnim și dubioase acțiuni, cu scop ușor intuibil de întunecare a miturilor istorice românești, lovindu-se dramatic la temelia conștiinței că aparținem unui popor cu descendență nobilă, a cărui istorie a fost presărată de per­sonalități cu anverguri carpatice. Astfel, auzirăm că Marelui Mihai îi lipsea sentimentul unității de neam, că bietul Horea era membru al unei organizații secrete și că providențialul Iancu Avrămuț era un rătăcit pe potecile Apusenilor. Și exemplele pot continua. Mă doare sufletul când văd conștiința tinerilor noștri pângărită cu atâta viclenie infor­mațională, menită să zdruncine românismul, în ansamblul său.

Să înțeleagă toți că a-ți iubi țara și poporul nu înseamnă a fi șovin sau extremist, ci este rodul firesc al unei educații sănătoase, dar în același timp și o formă de conservare în fața unor curente tot mai acerbe de universalizare a tot ceea ce există în lume.

Este ușor de înțeles că în istorie n-a existat niciodată acalmia unei pajiști cu miei și nici nu va fi atâta timp cât răul umblă prin lume răcnind ca un leu. Astăzi, cel necurat a abandonat sabia și uzitează cel mai sofisticat arsenal economic și informatic capabil să răstoarne firescul din lume. Tot timpul națiunile puternice au stat cu garda ridicată și cu privirea ațintită spre cei dezbinați și needucați, gata pregătiți să-i înhațe.

Dacă școala actuală are neputințele ei în confruntarea cu provocările prezentului, Biserica, în schimb, are puterea hristică să lupte, prin cuvânt și condei, alături de poporul drept­măritor pentru dăinuirea pe mai departe a românismului în spațiul „primit moștenire de la copiii noștri”, cum spunea Regele Mihai și păstrat prin jertfele nenumăraților martiri români.

Nu pot să nu-l pomenesc aici pe vrednicul Ion Arion, stegarul Unirii, un tânăr veteran de război originar din comuna Iara, județul Cluj, răpus de un glonț în timp ce flutura tricolorul pe peronul gării din Teiuș în seara zilei de 30 noiembrie 1918, fiind singurul martir al Marii Uniri. Era un tânăr de 24 de ani, care jurase consătenilor să nu lase steagul tricolor din mână, decât cu prețul vieții.

Demn de menționat este și un alt mare român, vrednicul Samoilă Mîrza, fotograful Unirii, prea puțin cunoscut însă până acum, care a reușit cu aparatul său foto să imortalizeze singurele dovezi istorice că Adunarea de la Alba Iulia s-a petrecut aievea, împlinindu-se astfel „pohta” lui Mihai Viteazul, ca românii să fie una și singuri stăpânitori la ei acasă.

Printre martirii pe-a căror jertfă s-a clădit România Mare se numără și vitejii soldați ai Regimentului de infanterie 32 Mircea, care sub legendarul îndemn: „Pe aici nu se trece!”, la Mărășești, în august 1917, au ajuns să lupte doar la baionetă, în cămășile lor albe de in, apărând cu disperare ultima redută a țării neocupată de inamic. Oare ce-o fi fost în sufletul bieților feciori la auzul ordinului, menționat într-o cronică a vremii: „Înainte, pe ei, mă, pe ei, băieți!”

Ce mai putem spune când reevocăm faptele jertfelnice ale glorioșilor noștri înaintași, decât să ne plecăm genunchii în fața memoriei lor și să rostim cu pioșenia cuvenită: „Doamne, Te rugăm pomenește-i în Împărăția Ta!”

Trăim acum un moment istoric și se cuvine să-I mulțumim Domnului că ne-a făcut contemporanii aniversării centenare a neprețuitei noastre iubiri, România Mare. La 1 decembrie 1918 doar s-a oficializat o realitate firească aproape bimilenară, aceea că românii au trăit pe aceste pământuri întotdea­una uniți în cuget și-n simțire, vorbind aceeași limbă și mărturisind aceeași credință.

Închei, adresând tuturor apelul Comitetului organizatoric al Adunării Naționale de la Alba Iulia: „Frați români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu brațele deschise, veniți deci să-l atingeți cu pasul vostru, ca să simțiți fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu nume de arhanghel, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munților, Avram Iancu, și pe toți cei care au început și lucrat la realizarea visului de veacuri, pe care noi, cei de azi, îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc!”

Trăiască România Mare și poporul român dreptcredincios!
Doamne ajută!

Discurs rostit în plenul Adunării Naționale Bisericești de marți, 13 februarie 2018


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!