Repere şi idei
Să simţi cum clocoteşti zi şi noapte de dorul Preamăritului Dumnezeu

Să simţi cum clocoteşti zi şi noapte de dorul Preamăritului Dumnezeu

Nicoleta Olaru, 14 Februarie 2015

„E mai bine să nu-şi dea seama că are vocaţie de călugăr, pentru că, dacă va conştientiza, ori va cădea în mândrie, ori în părerea de sine, ori va face aşa de multe socoteli până îi va scoate vrăjmaşul dorinţa aceasta din inimă“, spune protos. Iustin Neagu despre un tânăr care încearcă să se edifice dacă este potrivit sau nu pentru călugărie. Cât despre urmarea dorinţei de a intra în mănăstire, părintele Iustin sfătuieşte să nu i se supună imediat, ci să aştepte, „până când se coace mărul în pom, şi atunci cade singur. Până nu mai poţi să rămâi... Şi când îţi vine un astfel de gând, să spui: «Nu-s eu vrednic de aşa chemare...» Şi să te laşi ca lutul în mâna olarului: ca Dumnezeu să facă ce ştie El din tine: un vas de lut sau unul de aur“, îndeamnă preotul de caritate de la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola din Iaşi.

Preacuvioase părinte, cum se poate edifica un tânăr dacă este potrivit sau nu pentru călugărie?

E mai bine să nu-şi dea seama, pentru că, dacă va conştientiza, ori va cădea în mândrie, ori în părerea de sine, ori va face aşa de multe socoteli până îi va scoate vrăjmaşul dorinţa aceasta din inimă. Când cei doi apostoli, Luca şi Cleopa, au ştiut că Îl au lângă ei pe Hristos, Acesta S-a făcut nevăzut.

Când am terminat facultatea de teologie, la sugestia mea, s-a scris pe tabloul de promoţie cuvântul de la Matei cap. 6: „Doamne, iată vin să fac voia Ta“. Nu trebuie să analizezi nimic, nici să desfaci firul în patru, ci aşa cum se duce iubitul spre iubită, iubita spre iubit, peştele în amonte, pentru împerechere, şi n-are grijă că-l mănâncă peştii mari..., acestea sunt nişte semne ale celui ce doreşte o astfel de viaţă, pe care le observă ceilalţi... Asta dacă nu are o iniţiere în tainele vieţii în Hristos, pentru că, dacă are, el şi le va ascunde. De ce? Pentru că pisica cu clopoţei nu prinde şoricei.

Unui viitor călugăr ar trebui să i se potrivească cuvântul Domnului spus despre Natanael

Constatarea lui intimă, permanentă este aceea că simte cum clocoteşte zi şi noapte de dorul Preamăritului Dumnezeu. Iar preamărirea lui Dumnezeu nu se face numai pe verticală, ci şi pe orizontală: slujind omului, slujim Domnului; să te faci tuturor toate. În această dorinţă de preamărire a lui Dumnezeu, care este scopul creaţiei, se cuprind şi cele trei voturi monahale: ascultarea, sărăcia de bunăvoie şi castitatea. Orice creaţie, dacă rămâne la scopul acesta, îşi îndeplineşte ţinta pentru care a fost zidită de Dumnezeu.

Cum vedeţi un viitor monah?

Să se potrivească cuvântului Domnului spus despre Natanael: „Iată, cu adevărat israelit în care nu este vicleşug“. Aceasta este coloana vertebrală a unei vieţi care presupune vocaţie spre cele înalte, a unei vieţi autentice monahale: curăţenia sufletească, care te împinge până la naivitate. Omul se dăruieşte total lui Dumnezeu, ca lutul în mâna olarului.

În viaţa monahală, accesul la sfinţenie este mai mare?

Da, şi asta în primul rând datorită ascultării necondiţionate, pe care o fac faţă de cel mai mare şi de poruncile Domnului. Asta face şi diferenţa între lumea sacră şi lumea civilă - ascultarea, care te îndreaptă la ierarhie, care înseamnă ordine. Anarhia, lipsa ierarhiei şi-a ascultării, duce la dezordine.

Cum ar trebui să fie un călugăr în zilele noastre?

Ştiţi cum ar trebui să fie? După vorba părintelui Cleopa, care spunea că, atunci când te duci seara la culcare, până ajungi la pat, să te ţii de pereţi. Atât să fie de ostenit, atât să muncească... Şi atunci nu mai ai probleme nici cu trupul, nici cu nimeni. Dar asta e o metaforă numai, pentru că un călugăr nu se poate duce direct în pat după o zi de muncă. Pentru că îl aşteaptă iubitul său Hristos, să aprindă candela şi să se întâlnească cu El în pravila de rugăciune. Chiar dacă mai aţipeşte, dar e lângă Hristos...

„Cu cât mai târziu, cu atât mai bine“

Pentru că ce este, de fapt, un călugăr? Un creştin îmbunătăţit sau chiar simplu. Un preot călugăr sau de mir este mult mai mult decât un călugăr. Diferenţa este ca de la cer la pământ. Mulţi sunt tentaţi să spună că un călugăr este un om sfânt. Dar un preot care slujeşte este net superior unui călugăr. Este ca diferenţa între îngeri - pentru că monahii sunt comparaţi cu îngerii - şi serafimi - preoţii. Sunt şapte cete între cele două. Preotul trebuie să fie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca un serafim. Să ardă tot timpul, tot timpul de dorul preamăririi lui Dumnezeu. Şi să-şi păstreze măsura nimicniciei şi a limitelor sale, ca om. Şi atunci Dumnezeu toarnă mereu dar, şi el lucrează tot timpul în plină acţiune.

Călugării anticipează raiul. Cine vrea să vadă începutul paradisului să vină la mănăstiri.

Ce să facă tânărul când simte chemarea? Să-i urmeze imediat?

Când eram la Mănăstirea Neamţ, din binecuvântarea mitropolitului de atunci al Moldovei, Teoctist, regretatul patriarh, m-am ocupat patru ani şi jumătate de tineret. Şi, în acest timp, din peste 120 de tineri veniţi pentru monahism au rămas vreo şase. Şi-i bine; aceştia sunt şi acum. Eu spun să nu-şi urmeze gândul. Până când se coace mărul în pom, şi atunci cade singur. Până nu mai poţi să rămâi... Să vă dau un exemplu: un părinte cu viaţă înduhovnicită a stat în casa părintească până la 32 de ani. A încercat să se căsătorească, dar ceva nu mergea... Era un tânăr cuminte, cum erau oamenii de demult. Ultima încercare a fost la multa insistenţă a rudelor sale, care îi găsiseră o fată cuminte, cu stare, pe măsura lui. Şi, deşi nu voia s-o cunoască, s-a supus dorinţei lor. Urma să o întâlnească a doua zi. Dar noaptea a avut atâta zbucium, mii de fulgere se abăteau asupra lui şi-l chinuiau. Şi dimineaţa a îngenuncheat la patul mamei lui şi, plângând, a rugat-o să nu-l mai chinuie; şi a plecat la mănăstire. Şi a ajuns unul dintre marii părinţi ai Bisericii. Aşa am păţit şi eu: până la 25-26 de ani n-am putut să mă căsătoresc, n-a mers.

Şi dacă nu pleacă când îl îndeamnă gândul, tot acolo va ajunge, să ştiţi. Că Maica Domnului când are un plan cu cineva, el se împlineşte. Şi cu cât mai târziu, cu atât mai bine. Pentru că are maturitate. Că se duc de mici la mănăstire şi ajung vai de capul lor, săracii... Pentru că zic că au vocaţie şi merg înainte şi-o ţin aşa şi ajung producători de dezordine.

Şi când îţi vine un astfel de gând, să spui: „Nu-s eu vrednic de aşa chemare...“ Şi să te laşi, cum spuneam, ca lutul în mâna olarului: ca Dumnezeu să facă ce ştie El din tine: un vas de lut sau unul de aur. Bine, nu fără voinţa ta lucrează El. Dar se coace mintea şi se armonizează cu sentimentul şi intră în funcţie lucrarea voinţei ca un ac barometric care face o relaţie simfonică între minte şi sentiment şi afectivitate şi se realizează acel echilibru trinitar al celor trei mari facultăţi ale sufletului: raţiune, voinţă şi sentiment. Sentimentul să funcţioneze printr-o voinţă sănătoasă, sub luminile şi controlul raţiunii. Asta e definiţia pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Şi acesta se numeşte discernământ, care a dispărut în zilele noastre. Acesta te face şi capabil, şi virtuos, şi puternic; aceasta e măsura lucrurilor sau dreapta socoteală, aceasta este virtutea de căpetenie a călugărilor buni şi a creştinilor înţelepţi.

Cum să se roage?

Aţi auzit de cei trei călugări simpli, care se rugau „Noi trei, voi trei, miluiţi-ne pe noi“? Şi erau plăcuţi Domnului, mergeau pe deasupra apei... Acum se merge pe acatiste, paraclise, metanii, filocalii, pe penitenţe, dar mie mi se pare că nu există reţete în acest sens. Reţeta aceasta este: dragostea şi bunul simţ. Şi respectul faţă de om. Şi dacă ai dragoste, ai şi respect, ai şi toleranţă, ai de toate.

Cum ar trebui să se comporte un duhovnic cu tinerii, de cele mai multe ori indecişi, dornici să probeze tot?

Pentru cei mai puţin iniţiaţi, duhovnicul are un rol foarte mare - îi are în rugăciune şi atunci când e nevoie intervine cu un sfat, fără să fie dirijaţi într-un mod dictatorial. Pentru cei mai mult iniţiaţi, rolul lui e mai mic - el îi observă şi pe aceştia cum cresc bine şi se bucură văzând că i-o iau înainte, protejându-i ca să nu-i cuprindă mândria, ca să nu cadă din starea de har; aici nu mai intervine direct însă. De ce? Pentru că omul când este conştiicios vine şi se spovedeşte ca să-şi cureţe sufletul de praf, de câte-o pată, dar nu mai sunt răni, mizerii, dezordine crasă. Acesta e rolul duhovnicului: un supraveghetor abil, treaz, care-şi iubeşte fiii şi se roagă necontenit pentru ei. El îmbrăţişează cu dragoste şi stările de cădere ale unora, şi pe cele de ridicare ale altora; pe cei iniţiaţi să nu cadă în mândrie, pe cei neputincioşi să nu cadă în deznădejde; pe unii îi ridică, iar pe alţii îi prinde de picior şi-i trage în jos. El nu are datoria să se roage pentru tinerii aceştia vagabonzi, pentru că atunci când iubeşti nu-ţi mai faci datoria. Nu conteneşti până când nu vezi că s-a îndreptat situaţia, sfătuindu-i atent şi nejignitor, plângând pentru el şi cu el, certându-l cu blândeţe: "Ai grijă, te rog, să nu se mai întâmple". Şi să aibă răbdare, că nu se poate să piară fiul atâtor lacrimi.

 

 


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!