Salvaţi casa Teodorenilor de pe „uliţa copilăriei“!

Ion Mitican, 19 Iunie 2007

La numărul 7A de pe uliţa Zlataust, într-o hălăciugă cu dudaie uscate de soarele nemilos al acestei veri fierbinţi, mai există casa Teodorenilor, lăsată vraişte, pe seama vântului şi paraginii, de vreun chiriaş grăbit. Este ascunsă după un pâlc de pomi înfrăţiţi într-o perdea ocrotitoare. Pustiul singurătăţii

i-l păzeşte zăplazul înalt, cu portiţa cetluită, pe stâlpul căreia se reazemă un buchetar înflorit, ce-şi aşteaptă, voios, stăpânii (probabil plecaţi departe), cu ramurile pline de cupe roşii.

„E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite în salturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre. Dau năvală celelalte uliţe, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, a câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi de a noastră. Acolo a rămas… E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg… Odinioară, pe meleagurile acestea stăpânea un sat gospodar…“

Astfel îşi amintea scriitorul Ionel Teodoreanu uliţa Zlataustului în care a trăit primii ani ai vieţii.

„Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar: îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mâinile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea.“ (Uliţa Copilăriei)

Mai întâi, cunoaştem pe bunicii lui Ionel Teodoreanu

Aici, pe uliţa Zlataustului, era casa bunicului Alexandru T. Teodoreanu, neam de ţărani din Brusturoasa Neamţului, fiul preotului Teodor, de unde şi numele Teodoreanu, ajuns prin muncă şi ambiţie consilier, primar, procuror şi avocat cunoscut. Se căsătorise din studenţie, în anul 1863, cu Elencu, fiica lui Panaite Christea, şi el jurist, care îi dăduse nevastă aprigă şi gospodină, lăsându-le, apoi, şi casa din Zlataust.

Familia având trei copii, pe Osvald, Laurenţiu şi Alexandru - dintre care ultimii doi se stabileau la Bucureşti - a rămas acasă primul (Osvald), absolvent al facultăţii de Juridică în 1891 şi căsătorit în 1893 cu Sofia (Sonia), fiica profesorului Gavriil Musicescu.

Începutul căsniciei fiind greu, tinerii îşi încercară mai întâi norocul la Dorohoi, unde Osvald practica avocatura, şi acolo a apărut pe lume Păstorel (Alexandru), prima lor odraslă (30 iulie 1894).

Revenind la Iaşi, în toamna anului 1894, au locuit o vreme pe strada Ştefan cel Mare, unde, la 6 ianuarie 1897, Sofia a dat viaţă celui de al doilea fecior: Ion, Hipolit, dezmierdat Ionel, iar apoi s-au mutat în strada Zlataust. Spre a evita cheltuielile păgubitoare ale chiriei, părinţii le-au lăsat casa cea mare, ei retregându-se în căsuţa veche cu „horbota de viţă la ferestrele pline iarna de gutui şi mere“, cu grădiniţa din faţă înflorită şi chioşcul unde „bunicul citea ziarul“.

Casa mare şi înaltă, cu trepte la intrare, avea geamlâc, pridvor şi mai multe odăi pentru biroul tatei, iatacul mamei, camera copiilor şi sufragerie, pe lângă marele salon, iar la demisol, bucătăria.

Salonul încăpător şi luminos, cu două ferestre spre stradă şi alte două către grădina înflorită, era locul în care se primeau musafirii, se dădeau serate şi se adunau ai casei să facă lecturi literare şi s-asculte „pe Carusso“ la gramofonul cu trombon - mare minune a timpului.

La pianul din salon se aşeza adesea Sofia - desăvârşită muziciană şi mai târziu profesoară la Conservator - interpretând visătoare, partituri clasice, uneori la patru mâini, cu surorile sale Valentina (Valenţa) ori Florica, la fel de talentate. În faţa casei, la răcoare, în serile de vară, se lua cina, uneori participând şi oaspeţii lui Osvald, „om de mare bunătate şi gingăşie sufletească“, care sărbătorea procesele câştigate aducând acasă o trăsură plină de portocale, smochine, bomboane şi alte bunătăţi de la vestita băcălie a lui Ermacov, din colţul străzii Lăpuşneanu.

Inginerul Laurenţiu Teodoreanu, fratele lui Osvald, cu studii la Zurich, Dresda şi Berlin - iubitul Herr Direktor din „La Medeleni“ şi director, o vreme, al Uzinei electrice ieşene - trăind în Bucureşti, îl lua deseori la el pe Ionel, dorind să-l înfieze. Acolo, nepotul făcu şcoala primară şi clasa I, de unde a venit la Iaşi, în clasa a II-a, la Liceul Internat, unde a rămas până la a VIII-a, pe care a urmat-o la Liceul Naţional, acolo susţinând şi bacalaureatul. La Naţional, urmase şi părintele său, Osvald, coleg cu Nicolae Iorga.

Crescând copiii şi avocatul Osvald Teodoreanu - somitate a Baroului ieşean cu procese şi-n alte oraşe - dorind o locuinţă centrală, apropiată şi de liceele Internat şi Naţional, îşi mută familia în strada Kogălniceanu, de unde cobora uneori în vizită la bunici, cu trăsura sau expediind, la ei, numai pe Ionel „cel mai nepot“ dintre nepoţi.

Popas la „casa bunicilor“ din strada Zlataust

Casa bunicilor rămânea astfel neuitată în sufletul lui Ionel, scriitorului de mai târziu, care o evoca, dedicându-i romantice pagini, începând cu primul său volum „Uliţa Copilăriei“, urmat apoi de celălalt, „În casa bunicilor“. Îşi amintea cu duioşie traiul şi preocupările bătrânilor, mâna bunicei plină de inele cu pietre colorate şi ouşoare de mărgăritar, care „miroasă ca turtele de Crăciun, a migdale şi apă de flori“; mâna bunicului care „bate-n gălbui şi miroasă a frunză uscată de nuc“. Bunicul, „blajin ca un sfânt de argint“, era „aplecat şi alb, cu ochi albaştri“.

Lumea îi zicea bunicii „Coana Elencu“ şi bunicului „Cuconu Alecu“, iar bunicii între ei îşi spuneau Alecu şi Elencu, nu-şi vorbeau cu „tu“ ca tata şi ca mama, ci cu „mata“, ca şi cum „ar fi în vizită unul la altul“.

Duminica dimineaţa, bunicul cu nepotul Ionel, ieşeau în oraş. La întoarcere acasă, iarna, ajungând în faţa bisericii (Sf. Ioan Zlataust), bunicul dădea drumul saniei: „Apoi intră cu nepotul în biserică - e devreme slujba nu s-a isprăvit - aprinde o lumânare la icoana Maicii Domnului, se închină. sărută mâna de argint şi iesă cu nepotul şi mai alb decât a intrat, dând de pomană cerşitorilor de la uşă.“

Slujea, probabil, „popa Pădure“ pe care nepotul îl văzuse venind acasă cu Iordanul şi avea să-l imortalizeze pomenindu-l în paginile volumului „În casa bunicilor“.

Puiu, odrasla uliţei, s-a pierdut în primul război

Aici, în Zlataust, s-a născut Laurenţiu (Puiu), al treilea fecior al familiei, (la 7 martie 1899), despre care Ionel scria: „Când a venit pe lume fratele meu cel mic, uliţa îl aştepta la poartă. El nu ştia: era aşa de mic… Când l-au trimis părinţii la învăţătură, uliţa l-a întovărăşit până la colţ; mai mult nu putea.“ La şcoală, făcându-şi mulţi prieteni, şi-i adusese pe uliţa lui. „De atunci, uliţa se înavuţi cu o droaie de copii, care de care mai golaşi, mai zdrenţăroşi, mai zburdalnici. Iar el, căpetenia lor, odrasla uliţei, urmând îndemnul ei, le îndrumă joaca… În fiecare zi, cozonacii şi dulceţurile casei piereau în gurile flămânde, care năpădiseră ograda, ca vrăbiile. Mama şi bunica erau măgulite văzând atâta voioşie în oastea odorului şi o răsplăteau cu ce aveau mai bun în cămară.“

A urmat apoi învăţătura la Liceul Internat, continuată la Naţional. Isprăvise liceul. „Demult nu mai şedea în braţele uliţei, demult nu se mai juca pe ea“. Era mare.

„Dorul de pribegie zvâcnea în el ca vântul mării în pânzele unui însufleţit catarg: îngândurându-i ochii, bombându-i fruntea, fluturându-i visurile“. „Începând primul război mondial, s-a înscris să meargă voluntar în apărarea Franţei. Era în ajunul plecării. „Zburau cocorii goniţi de toamnă, gornind. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru istovul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumină pentru creanga zării“. Toată uliţa era îngrijorată. Şi fanaragiul, moş Neculai, o întreba pe bucătăreasa Maria ce mai ştie despre băiet.

„Vestea se prăbuşi în noi ca o ciocârlie fulgerată de soare; la fel pierise copilul, între străini.“ Ucis într-un avion. „Uliţa ştia - căci peste puţin, poarta ogrăzii s-a deschis larg, aşa cum deschide bocetul o gură de om. Bunicul în coşciug îşi urma nepotul. Curând, cei rămaşi părăseam căsuţa, fugeam de acolo.“ („Uliţa copilăriei“)

Prinsă de nenumăratele treburi, familia începea a uita uliţa Zlataust. Singurul care o căuta mai des era nepotul: tânărul scriitor Ionel Teodoreanu,

Simţea dorul s-o revadă, s-o evoce, să reîntâlnească maidanul copilăriei „întâiul stadion“din faţa bisericii Sf. Ioan-Gură de Aur, maidanul „copilăriei mele fără înviere, într-un Zlataust rămas şi totuşi dus ca o corabie pierdută pe mările timpului.“ Şi-i închina pagini întregi. Poemul „Uliţa Copilăriei“, prima lui carte, din anul 1923, spre amintirea dragului frate Puiu. „Şi într-o zi, eu cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară, m-am pornit spre uliţa părăsită, să împărtăşim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Şi n-am găsit-o. O viaţă întreagă o ştiusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era. Plecase după morminte. Şi-n locul ei era o altă uliţă, pe braţele căreia râdeau alţi copii“.

Casa Teodorenilor, pe aripile vremii

Imobilul aparţinând bunicii, iar doi dintre băieţi înstrăinându-se la Bucureşti, cele două zidiri s-au păstrat neschimbate, fără modificări sau modernizări. În dosarul imobilului, la Arhivele din Copou, apare doar cererea din 29 septembrie 1905 a lui Alecu Teodoreanu, bunicul, doritor să prefacă zaplazul în jurul grădinii „ce am lângă casele din strada Zlataust nr. 17“ (Numerotaţia includea şi stradele, căci de fapt casele se aflau la numărul 7, socotind de la colţul străzii Ghica Vodă).

O copie după planul oraşului Iaşi din anul 1896 arată existenţa, în ogradă, a casei mici, spre biserică, şi a casei mari, în faţa ei.

La 30 mai 1924, Al. Teodoreanu, fratele lui Osvald, solicita autorizaţie să vopsească acoperişul şi să văruiască clădirile. Peste 5 ani, la 25 sept 1929, tot Al. Teodoreanu inginerul (petrolist cu studii miniere la la Freiburg, Saxonia), cerea autorizaţie să construiască un grilaj din stachete.

Dânsul venea să-şi vadă mama, împreună cu fiul său Alexandru - nonagenarul de astăzi - care, credincios tradiţiei, vine şi acum, după aproape 80 de ani, să trăiască câteva momente ieşene şi s-aprindă o lumânare la mormintele din dealul Eternităţii.

Maidanul pe care se aduna „armata“ de prieteni ai lui Puiu, iar pe vremuri, la Paşti, se făcea scrânciob cu horă, în preajmă fiind un han, se micşoră în anul 1935 când, vizavi de biserică, se construi casa parohială (existentă). Avea în spate proprietatea Burki şi spre strada Bucşinescu - Societatea pentru Învăţătura Poporului Român, la cotul din faţa aşezării Teodorenilor.

După decesul bunicului, prin cerdacul povârnit mai păşea, întunecată, umbra bunicii, veghind pustiul ce se furişa, pe înnoptate, în ograda copilăriei şi se aşeza tăcut pe divanul amintirilor, până într-o zi din vara anului 1929 când se duse şi dânsa lângă Alecu, în casa veşniciei, vegheată de o cruce pe care scrie „Alexandru Teodoreanu 19 aprilie 1842 - 20 aprilie 1919 şi Elena A. Teodoreanu 20 iulie 1847 - 15 august 1929“.

Cele două case au rămas ale Teodorenilor până în 1951

În fosta grădină cu nuci, zarzări şi cireşi şi câteva tufe de vie, rămâneau, singuratice, două bătrâne zidiri pustii şi pline de amintiri: „cea a Teodorenilor (a copiilor şi nepoţilor) cu trepte şi pridvor şi cea a lui Gavril Musicescu (a bunicilor), năpădită de viţă agăţătoare“, cum nota, Aurel Leon, sâguinciosul gazetar al Iaşilor de odinioară, şi preciza pentru posteritate: „casa bunicilor e în aceeaşi ogradă, faţă în faţă cu a copiilor“.

Sprijinindu-se în cârjele cerdacului, bătrâna căsuţă a bunicii, de lângă biserică, privea pe sub streaşina ştirbă câtre surata de vizavi, semeţită cu un picior în treapta scării şi spatele rezemat în paravanul pridvorului, rămasă şi ea pustie. tresăreau când auzeau poarta scârţâind şi paşi prin curtea năpădită de iarbă, romaniţă, ştevie şi urzici, dintre care ici acolo se ivea timid, un lujer de crin galben sau o tulpină stufoasă de „Nu mă uita“.

Închiriate, cele două clădiri se păstrau în stăpânirea familiei până în anul 1951.

Îndurerat, în primăvara din 1951, părintele „Medelenilor“, Ionel, mutat la Bucureşti din 1938, se despărţea pentru totdeauna de cuibul bunicilor. Şi de grădina în care ascultase poezia tăcerii, „privind dansul funigeilor în jurul zarzărilor clăbuciţi“.

Trăia în tumultul capitalei împreună cu soţia Lily şi cei doi copii, Ştefan şi Osvald. Acolo erau şi fratele Păstorel, cu mama, Sonia, şi unchiul Alexandru.

Tatăl „romantic, gingaş, boem, şi darnic“ pe care Ionel îl creionase în chipul domnului Deleanu din romanul La Medeleni, se pierduse în 1938, la hotelul Continental, făcând un infarct. Îndurerat, Ionel l-a adus la Iaşi, solicitând Primăriei aprobare pentru depunerea părintelui la cimitirul Eternitate (18 martie 1938).

Primind banii cuveniţi pentru jumătate din averea lăsată nepoţilor, scriitorul copleşit de nostalgie avea să murmure emoţionat „A venit azi un mandat poştal/ Aducând acasă nişte mii/ Şi m-am fost umplut de-o mie una de melancolii./ Niciodată, niciodată n-o să mă mai duc/ La zăplazul unde sta Nănoaia, dar ş-un-nuc/ Niciodată, niciodată umbra n-o să-mi mai arate/ Pe copilul sprinten şi năuc./ Dus-au de veci cireşul, părul via,/ Care aveau porecle dulci în amintire;/ Ţârâie a jale în mine greier-greieraş subţire/ Şi e scrum acum la poartă ce-a fost foc: copilăria./ S-a vândut cu acte casa de la Iaşi./ Mâini străine au cules-o în spaţiu./ Unde eşti bătrânul meu Horaţiu?/ Cu paharul gol de ce mă laşi?“. Şi, ca într-un film, prin faţa ochilor închişi treceau sumedenie de imagini, frânturi de viaţă şi scene, după scene, trezite deodată din adâncul uitării. De departe, ca un ecou, auzea parcă vocea bunicii: „- Ionel! Spune tu drept: o cafeluţă sau o dulceaţă de caise? - Şi una şi alta, mamae…“ („Bunicii“)

Ultima noapte a lui Ionel Teodoreanu în Zlataust

Şi ca o umbră, sufletul s-a întors, pe furiş. în ograda buruienoasă -„uriaşa ogradă a mirărilor copilăriei“. Îşi amintea o seară petrecută în casa pustie, când venise pentru câteva zile la Iaşi, pentru un proces. „Ţinuse să doarmă acasă, în braţele copilăriei. În odaia somnului rămasă neschimbată sofalele îl aşteptau şi fotoliul bunicului şi măsuţa cu cărţile bunicii de ghicit destinul. În jur, stăpânea pustiul care-şi deschidea porţile aducerilor aminte“.

Vedea totul aievea. Nu s-a mai dezbrăcat, nu s-a mai culcat… „S-a aşezat obosit în fotoliul bunicului şi asculta vocile pereţilor, care nu mai pridideau să schimbe plăcile amintirilor pe platanul patefonului ce zăcuse până atunci inert pe şifonierul bunicii.“ (D. Botez, „Zilele Vieţii“) A fost ultima sa noapte din Zlataust.

Prin anii 1980, despărţită printr-un zăplaz, „căsuţa bunicilor“, cu numărul 7, şi beciul cel vechi săpat de „papaea bunicii“ o dată cu fântâna, se afla sub mâna soţilor A. Lungu, iar casa mare, de la numărul 7A, la familia C. Suficu.

Singur, ca un pustnic, rămas de planton, mai dăinuise o vreme ulmul uriaş, cu ramurile bogate, întinse protector deasupra celor două zidiri desperecheate. Atins de molima ce ucide pe toţi cei din neamul lui, s-a uscat în 1957, lăsând locul său mănos pâlcului de pomişori şi viţe resfirate sădite de noii stăpâni.

O propunere pentru edilii oraşului

Mărginaşă, ulicioara Zlataust şi-a păstrat vechea zestre până pe la începutul noului mileniu. Mult vizitată de elevi şi turişti, dornici să păşească pe „uliţa copilăriei“, ochii lor emoţionaţi mai întâlneau câteva căsuţe tupilate în grădiniţe cu flori, sădite de mâinile bunicilor. De-a lungul timpului, unele au căzut, precum locanta Coniver, ori frizeria copilării „La briciul vesel“ (Blăgeanu), din capătul străzii.

Altele se preschimbă acum, în locul vechilor zidiri ridicându-se clădiri moderne, înalte, cu acoperişuri de tablă roşie, ondulată, precum turnul cu vreo 15 etaje al Universităţii şi blocul alăturat cu 4 etaje, ce tocmai se termină lângă unul mai mic, spre care priveşte acel de pe cotul străzii, de vr-un an încheiat. Fiindcă nu peste multă vreme, răspunzând noilor cerinţe, cartierul îşi va primeni complet înfăţişarea, iar romanticul Zlataust al duduii Otilia şi al Teodorenilor va rămâne doar o legendă ce începe cu „a fost odată“, în paginile fostului Iaşi, am făcut această incursiune.

Şi vă invităm, dragi cititori ai „Uliţei Copilăriei“, ai „Casei Bunicilor“, ai „Medelenilor“, ai Balului „Mascat“, ai „Goliei“, ai „Fetei din Zlataust“ ori „Lorelei“ şi ai celorlaltor mii de pagini scrise de Ionel Teodoreanu, să-l vizitaţi numaidecât.

Fiindcă vechea zidire este ameninţată de ruină, ar trebui ca cineva, edilii, o societate, o asociaţie sau un for mărinimos, s-o salveze, luând-o pe seamă. Eventual cumpărând-o - dacă proprietarul este de acord - pentru o grădiniţă, un birou municipal, un cabinet medical, o locuinţă ori instituţie. Aşa procedau şi strămoşi, cu clădirile însemnate ale vechiului oraş, ajunse de izbelişte. Bunăoară, casa Cantacuzino - devenită şcoală, şi acum Palatul Copiilor; casa C. Sturza - luată pentru Liceul Militar; casa Roznovanu - cumpărată de Primărie; casa D. Sturza, transformată în Poştă, şi multe altele.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!