Samarineanul milostiv - chip al lui Hristos şi al omului bun

Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

Luca 10, 25-37

În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa cea de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus, lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: du-te de fă şi tu asemenea.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

În Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii, Sfântul Evanghelist Luca prezintă una dintre cele mai frumoase parabole rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, cunoscută sub numele de Pilda samarineanului milostiv. Această pildă ne învaţă că orice om aflat în pericol trebuie sprijinit şi ajutat, fără a ţine cont de diferenţele etnice, religioase, sociale ori de altă natură.

Preoţia Vechiului Testament ajunsese un cult formalist, fără duh filantropic

„Pilda Samarineanului milostiv“ pare a fi, la o primă vedere, o întâmplare din viaţa unui om oarecare, însă Sfinţii Părinţi ai Bisericii au arătat, în tâlcuirile lor, că această pildă ne descoperă însăşi taina mântuirii neamului omenesc, în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a coborât din ceruri şi S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i mântuiască de păcat şi de moarte, dăruindu-le viaţă veşnică.

Astfel, omul care a coborât de la Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între tâlhari reprezintă întreg neamul omenesc care a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, prin neascultarea protopărinţilor Adam şi Eva, iar apoi a fost jefuit de darurile duhovniceşti ale prieteniei cu Dumnezeu şi a suferit lovituri aproape mortale de la tâlharii sufleteşti, adică de la demonii care îi îndeamnă pe oameni spre păcate şi patimi care rănesc şi îmbolnăvesc sufletul şi trupul.

Preotul şi levitul din pildă simbolizează preoţia Vechiului Testament care, deşi la început era un semn al lucrării lui Dumnezeu în istorie, ea ajunsese un cult formalist şi o literă moartă, pentru că despărţea adorarea lui Dumnezeu de iubirea milostivă şi smerită faţă de aproapele. Mesajul Evangheliei acestei duminici este mai întâi un corectiv adus unei religii autosuficiente, care devenise exclusiv preocupată de propria afirmare în societate, transformându-se într-un scop în sine, în loc să fie un mediu şi un mijloc de mântuire a oamenilor.

Samarineanul, care s-a distins prin omenia şi bunătatea sa, în pilda spusă de Mântuitorul, făcea parte dintr-un neam considerat inferior de iudeii timpului, atât în privinţa credinţei, cât şi a etniei lui în Ţara Sfântă. Surpriza, însă, vine tocmai din faptul că un om aparţinând unui neam străin şi dispreţuit se distinge, prin bunătatea sa, de un preot şi un levit, persoane de vază ale societăţii iudaice antice. Samarineanul, de la care, din cauza prejudecăţilor existente, nimeni nu aştepta ceva bun, se dovedeşte a fi cel mai omenos în raport cu semenul său aflat în suferinţă. Din acest motiv, samarineanul milostiv a fost considerat chipul ori simbolul Mântuitorului Iisus Hristos, Care vine smerit în lume, dar este întâmpinat cu suspiciune de mai-marii poporului Său. De pildă, opozanţii Mântuitorul Iisus Hristos evidenţiau originea Sa galileiană (cf. Ioan 7, 52), pentru a-L desconsidera, întrucât, Galileea era, de multă vreme, un amestec de etnii sau neamuri diferite (cf. Isaia 8, 23; Matei 4, 15).

Preotul şi levitul au venit, au văzut şi au plecat indiferenţi

Samarineanul milostiv se deosebeşte de preotul şi levitul Legii Vechi prin mila, compasiunea şi iubirea sa necalculată, adică fără dorinţă de câştig, arătând un comportament atent şi compătimitor faţă de omul aflat în dificultate. Această iubire milostivă şi smerită, care se arată în fapta samarineanului milostiv, este chipul iubirii dumnezeieşti milostive, care are milă de fiecare om, fiindcă Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină“ (I Timotei 2, 4). Cu alte cuvinte, Evanghelia acestei duminici arată valoarea unică şi infinită a fiecărei persoane umane, indiferent de neam, de stare socială şi de situaţie*. Pentru Dumnezeu, omul are valoare şi când este puternic, şi când este slab, şi când este sănătos, şi când este bolnav, şi când se află în stare de bucurie, şi când se află în stare de necaz, şi când se află în libertate, şi când se află în închisoare ori în altă dificultate.

Preotul şi levitul au venit lângă cel rănit, l-au văzut şi au plecat indiferenţi, tăcuţi şi nemilostivi. Au văzut situaţia omului „abia viu“, adică aproape mort, care se zbătea între viaţă şi moarte, după ce fusese bătut şi jefuit de tâlhari, dar nu au făcut nimic pentru a-l ajuta. Însă samarineanul milostiv, un anonim care nu se remarcă nici prin rang, nici prin bogăţie, nici prin nobleţea neamului său, devine un om al compasiunii şi al acţiunii, venind în ajutorul celui rănit, care se zbătea între viaţă şi moarte. Îi leagă rănile, toarnă pe ele untdelemn şi vin - elemente care simbolizează Botezul şi Euharistia - îl pune pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi.

Casa de oaspeţi, unde cel jefuit şi rănit de tâlhari a fost dus de bunul samarinean, este, în înţeles duhovnicesc, Biserica, pentru că în Biserică se vindecă cei răniţi de tâlharii sufletului, adică de demoni şi de păcate. Biserica este un spital, nu un tribunal, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, este locul unde se vindecă cei bolnavi de păcate şi ameninţaţi de moartea sufletească. Ea este „locul unde se mântuiesc cei condamnaţi la moarte“ - zice Sfântul Efrem Sirul -, pentru că plata păcatului este moartea (Cf. Romani 6, 23). În Biserică ne vindecăm de păcate şi ne pregătim pentru înviere: acum pentru învierea sufletului, iar învierea trupului o dobândim când va avea loc învierea cea de obşte, la venirea în slavă a lui Hristos.

Cei doi dinari pe care i-a dat samarineanul milostiv stăpânului casei de oaspeţi, ca să îngrijească de cel rănit, reprezintă, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Vechiul şi Noul Testament. Iar cuvintele samarineanului milostiv: „şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce eu îţi voi da înapoi“, se referă la răsplata pe care Hristos-Domnul o va da celor care lucrează pentru mântuirea şi pentru vindecarea oamenilor, atunci când se va întoarce, la a doua Sa venire, „ca să judece viii şi morţii“.

Aproapele este omul bun care ajută pe alţii imediat şi necondiţionat

După ce Mântuitorul Iisus Hristos explică cine este aproapele nostru, prin intermediul acestei parabole, învăţătorul de Lege care L-a ispitit a înţeles că aproapele este omul care ajută imediat şi necondiţionat.

Aproapele nu trebuie neapărat să fie o rudă, nu e obligatoriu să fie un prieten ori un conaţional, ci aproapele este omul care are iubire milostivă faţă de semenii săi, este omul prin care Dumnezeu vine spre noi ca să ne ajute, aproapele este omul lui Dumnezeu pentru că e milostiv ca Dumnezeu. Adesea, aproapele este un necunoscut, unul la care nu te-ai fi aşteptat vreodată că-ţi va fi de mare folos pentru a-ţi vindeca rănile trupeşti şi sufleteşti, pentru a te sprijini în necazuri şi situaţii dificile, ori pentru a-ţi duce sufletul la casa de oaspeţi, adică a te ajuta să te apropii mai mult de Biserică, de înnoirea vieţii şi mântuirea sufletului.

Fiecare om poate fi aproapele nostru dacă, prin ajutorul său milostiv, devine lucrător al iubirii milostive a lui Dumnezeu, devine mână milostivă a lui Dumnezeu pentru a ajuta pe cei care au nevoie de ridicare şi vindecare.

Credinţa lucrătoare prin iubire

Finalul pildei din Evanghelie îl determină pe învăţătorul de Lege care L-a ispitit pe Mântuitorul Hristos să recunoască faptul că samarineanul milostiv a fost aproapele celui jefuit şi rănit de tâlhari. Evanghelia acestei duminici, însă, nu se încheie cu această constatare, fapt care ar fi însemnat că prin pilda Sa Mântuitorul a răspuns doar unei curiozităţi, ci ea conţine şi un îndemn puternic: „du-te de fă şi tu asemenea!“. Îndemnul Mântuitorului, adresat cărturarului care L-a întrebat: „cine este aproapele meu?“ şi care a recunoscut valoarea faptei milostive a bunului samarinean, îl obligă pe acesta să arate şi el aceeaşi atitudine. Fără acest îndemn, pilda Mântuitorului ar fi rămas doar o povestioară frumoasă. Îndemnul Său ferm: „du-te de fă şi tu asemenea!“, însă, transformă pilda într-un program pentru dobândirea mântuirii, adresat nu doar acelui cărturar, ci şi tuturor oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile.

Inspirată de această parabolă, Biserica a înţeles, încă de la începuturile ei, că nu se poate ocupa numai de rugăciune şi de citirea Sfintei Scripturi, ci trebuie ca, după Liturghie, să dezvolte şi filantropia sau opera de caritate. De aceea, multe aşezăminte ale Bisericii, fie case pentru pelerini, spitale, orfelinate sau azile de bătrâni, s-au numit ori încă poartă numele de „Bunul Samarinean“, iar lucrarea lor filantropică se mai numeşte şi „operă samarineană“, adică operă inspirată şi motivată de îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos „du-te de fă şi tu asemenea!“, din Pilda samarineanului milostiv. Deci, în lumina Evangheliei lui Hristos, Biserica a organizat primele spitale pentru bolnavi, cantine pentru săraci, adăpost pentru călători şi altele asemenea acestora, astfel încât întreaga sa lucrare de ajutorare a oamenilor aflaţi în nevoi să devină o punere în practică a Evangheliei şi o credinţă lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6).

Lucrarea lui Dumnezeu se arată prin oamenii buni şi milostivi

Biserica a rânduit citirea acestei Evanghelii acum, la începutul Postului Naşterii Domnului, ca o pregătire pentru primirea luminii Întrupării Fiului lui Dumnezeu în lume. Evanghelia acestei duminici ne ajută să ne pregătim mai bine pentru întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos Care, tainic, coboară din cer pe pământ, ca să ne mântuiască pe noi, vindecându-ne de păcate şi boli, dăruindu-ne sănătate şi viaţă cerească prin harul Său. Această pregătire, pentru întâmpinarea sărbătorii Naşterii Domnului, trebuie să se facă atât prin citirea deasă a Sfintei Scripturi, cât şi prin rugăciune mai intensă, spovedanie şi împărtăşire euharistică, prin milostenie mai sporită, prin ajutarea celor căzuţi în greşeli şi aflaţi în situaţii grele, ca să se ridice, prin vindecarea rănilor sufleteşti şi trupeşti ale semenilor noştri. Vedem din Evanghelia acestei duminici că Mântuitorul Iisus Hristos doreşte mai întâi ca omul să fie milostiv faţă de semenii săi, să-i ajute fără să-i judece, pentru ca fiecare persoană suferindă sau necăjită, care are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, să simtă că Dumnezeu vine la noi prin oameni milostivi şi buni. De aceea, poporul român spune despre un om milostiv şi bun că este „un om al lui Dumnezeu“. În acest sens, omul milostiv şi smerit, bun şi darnic devine o lumină şi un izvor de bucurie pentru semenii săi, mai ales într-o lume în care întunericul lăcomiei şi al nepăsării faţă de suferinţa oamenilor aduce multă întristare şi deznădejde celor care suferă.

Să ne ajute Milostivul Dumnezeu să înţelegem Evanghelia acestei duminici ca fiind un program deodată duhovnicesc şi filantropic (caritabil), pentru toată perioada postului care urmează şi pentru toată viaţa noastră. Programul este mai întâi duhovnicesc, întrucât iubirea curată, smerită şi milostivă se dobândeşte prin rugăciune, ca dar al harului lui Dumnezeu, lucrător în sufletul omului. Programul este, de asemenea, filantropic, întrucât iubirea milostivă din inimi se arată prin lucrarea mâinilor care săvârşesc faptele bune de ajutorare a oamenilor în nevoi.

Rugăm pe Hristos-Domnul să dăruiască bucurie multă celor milostivi, să întărească şi să răsplătească cu darurile Sale cereşti, sfinţitoare şi mântuitoare, pe toţi cei care ajută pe semenii lor în spitale, în cămine de bătrâni, în case pentru copii şi pe toţi cei ce participă la programele şi activităţile care alină suferinţa, vindecă bolile şi înalţă demnitatea omului iubit de Hristos şi de sfinţii Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

Nota:

* Sfinţii Părinţi ai Bisericii, înţelegând valoarea pe care Dumnezeu o acordă milostivirii şi ajutorării semenului, indiferent de originea sau identitatea acestuia, au multiplicat şi răspândit în societate mesajul Evangheliei, contribuind astfel la pacea şi buna înţelegere dintre oameni şi comunităţi. Iată un exemplu din Filocalia XI:

„Întrebare: Un mirean iubitor de Hristos a întrebat: voiesc să storc în teascul meu vinul unui iudeu. Oare e păcat?

Răspuns: Dacă Dumnezeu, plouând peste ţarina ta, n-ar ploua şi peste cea a iudeului, nici tu n-ar trebui să storci vinul lui. Dar dacă iubirea Lui de oameni se întinde peste toţi şi plouă peste drepţi şi nedrepţi, de ce tu voieşti să fii neomenos şi nu mai degrabă milostiv, precum El însuşi zice: «Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este»“. Sfinţii Varsanufie şi Ioan - Scrisori duhovniceşti, răspunsul 686 (al lui Ioan), în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 552