Sântilie bate toaca în cer

Oana Rusu, 19 Iulie 2008

Sfântul Ilie, cunoscutul prooroc al Vechiului Testament, serbat de Biserică în fiecare an la 20 iulie, a inspirat unul dintre cele mai complexe personaje ale mitologiei populare româneşti. Sântilie este personajul care, în tradiţia populară, se află într-un car ceresc şi poate provoca tunete, trăsnete, ploi torenţiale, precum şi incendii. El leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să bată grindina. Se spune despre Sântilie că a făcut unele fapte mai rele, la îndemnul „celui rău“, dar aceste păcate au fost apoi ispăşite, astfel că Dumnezeu l-a iertat, fiind urcat la cer într-un car cu roţi de foc, tras de cai albi, înaripaţi. În cer, Sântilie cutreieră norii, fulgeră şi trăsneşte dracii cu biciul său de foc, pentru a-i pedepsi pentru răul pe care i l-au pricinuit.

Sântilie este unul dintre cele mai impresionante personaje din legendele populare. În satele româneşti, Sântilie este şi acum respectat de mic şi mare, pentru că pedepse grele se pot abătea asupra celor care nu-i acordă sărbătorii atenţia ce i se cuvine. „Mi-aduc aminte că în copilărie mama, văzându-mă că ciocnesc mere înainte de Sântilie, se răstea la mine, spunându-mi să nu mai fac asta niciodată, deoarece va cădea piatra mare cât merele. Tot în copilărie auzeam adesea spunându-se, atunci când fulgera şi tuna, că tocmai se plimbă prin cer Sfântul Ilie cu căruţa lui“, a explicat Marcel Lutic, specialist etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Astfel, „ziua de 20 iulie era ţinută cu mare frică de toţi membrii comunităţilor arhaice româneşti, ştiindu-se că Sântilie este stăpân peste ploaie, grindină, fulgere, tunete, trăsnete şi foc, toate aceste cumpene fiind trimise, se zice, peste ogoarele celor care nu ţineau ziua lui Sântilie.

Sântilie, personaj de legendă

Sărbătoarea tradiţională de Sântilie este redată foarte expresiv în mai multe legende româneşti: „De când cu începutul lumii, Dumnezeu a dat pământul în stăpânirea dracului, numai că i-a zis să se poarte bine. (...) Înmulţindu-se diavolii, Sfântul Ilie a rugat cu atâta credinţă pe Dumnezeu să-i dea putere asupra diavolului până i-a trimis Dumnezeu car de foc şi patru cai cu aripi, şi l-a luat la cer. (...) Dumnezeu i-a dat tunetul şi fulgerul, şi când a slobozit Sfântul Ilie tunetul în draci, cu gândul să-i prăpădească pe toţi, cerul şi pământul s-au cutremurat. Daâ Dumnezeu s-a supărat tare pe Sfântul Ilie că a zis că şi dracii sunt buni la ceva; de n-ar fi ei, oamenii nu vor avea frică. Pentru aceasta i-a luat o mână şi un picior Sfântului Ilie, că altfel era prea tare“.

Chiar şi în aceste condiţii, spune povestea populară, Dumnezeu a hotărât să-i dea puteri depline asupra dracilor; totuşi, aceste puteri le are numai de ziua sa, însă „Sfântul Ilie nu ştie când e ziua lui, căci dacă ar şti, ar face, de bucurie mare, un chef şi o veselie de s-ar prăpădi lumea“. „Dracii încearcă să scape de furiosul Sântilie, ascunzându-se în animale (mai ales în câini, pisici şi capre după cum arată legenda), în scorburile unor copaci (stejari, carpeni ş.a.), sub pragurile caselor, în turlele bisericilor sau chiar în oameni, cu toate acestea, Sfântul Ilie nu ezită să trăsnească oriunde s-ar aciua vreun Michiduţă, aşa încât oamenii obişnuiau să facă, după fiecare fulger, cruce, ştiind că Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Ilie să dea în toate, numai în cruce nouă nu“, după cum a povestit Marcel Lutic.

Moşii de Sântilie, cu mere bune de mâncat

De asemenea, de Sfântul Ilie, românii îşi aduceau aminte şi de sufletele morţilor, iar acum, la Moşii de Sântilie, erau vizate în special sufletele copiilor morţi, femeile având obiceiul să cheme copii străini sub un măr, să-l scuture şi să dea de pomană mere, crezându-se că aşa se veselesc morţii, după cum a menţionat Marcel Lutic. Acesta consideră că este „vorba de un măr sacru, ca pom al vieţii, al binelui şi al răului, astfel explicându-se şi interdicţia de a mânca sau de a ciocni mere până la Sântilie“. De la Sântilie, interdicţia de a mânca mere cade, astfel că aceste fructe vor fi la îndemâna copiilor dornici.

Credinţa oamenilor era că de Sfântul Ilie se bătea toaca în cer la miezul nopţii, dar nu oricine o putea auzi. Printre cei aleşi se numărau şi ciobanii, care spuneau că acest lucru se întâmpla după miezul nopţii. La revărsatul zorilor de Sântilie, babele culegeau plante de leac, mai ales busuioc, iar acesta era pus printre haine şi ţinea la distanţă moliile. De asemenea, cei betegi erau vindecaţi, dacă li se punea în scăldătoare tot felul de licori şi plante medicinale, după cum a spus Marcel Lutic.

Sântilie este şi patronul apicultorilor. De ziua sa, se retezau ştiubeile sau stupii, ducându-se apoi câţiva faguri la biserică. „Retezatul nu se făcea dacă sărbătoarea cădea luni, miercuri, vineri sau duminică. După retezat, erau chemaţi vecinii şi prietenii să mănânce din fagurii cei mai frumoşi. Trebuia însă mare atenţie, ca la această pomană să nu fie prezenţi cei ce ştiau să facă vrăji şi farmece, căci mierea furată în astfel de zile mari «e mai cu putere la vrăjile şi farmecele lor»“, a spus Marcel Lutic. De asemenea, „se credea că tunetul în ziua de Sântilie atrăgea secarea tuturor nucilor şi alunelor, pe când ploaia era un semn că toate bucatele se vor coace la timp“, a mai spus Marcel Lutic.

Cel mai mare bâlci din Europa, de Sfântul Ilie, la Fălticeni

Sântilie marchează şi miezul verii pastorale, prilej cu care ciobanii pot să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri aduceau în dar iubitelor furci de lemn pentru tors, lucrate în perioada în care se aflau la stână. În acestă zi se obişnuia să se pregătească tot felul de serbări, numite şi nedei, în special în comunităţile pastorale unde se organizau târguri, iarmaroace şi bâlciuri. Acum era şi un bun prilej de cunoaştere pentru tineri, se făceau hore şi se cânta de zor.

Printre bâlciurile celebre, care aveau loc de Sântilie, se află şi cel de la Fălticeni, bâlci care, din anul 1814, în urma hrisovului lui Scarlat Vodă Calimach, era al doilea ca mărime din Europa, după cel de la Leipzig. Aici se adunau oameni din mai multe zone ale ţării, dar şi de peste graniţă, astfel că puteau fi întâlniţi şi poloni, ruşi, cehi, nemţi, unguri, turci sau chiar arabi. Aveau loc distracţii nenumărate, precum cele oferite de circ, de scrâncioburi de diverse forme şi mărimi, teatre de păpuşi şi altele. Alte nedei tradiţionale mai sunt în judeţul Sibiu, la Săcele, în judeţul Braşov, la Polovragi.

Sărbătoarea de Sântilie mai era numită Sântilia, Nedeia, Poiana lui Sântilie, Nedeiu, Nedeuţa, Nedeiţele, Rugă, Goveie, denumiri care diferă în funcţie de regiune. Acum, la nedeie se organizau şi celebrele târguri de fete, la care veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei. Aceste sărbători erau pentru comunităţile păstoreşti de o importanţă de prim rang, având în vedere că exista obiceiul ca păstorii să numere zilele începând de la Nedeie şi nu de la Anul Nou.

Sfântul şi marele Prooroc Ilie Tesviteanul

Sfântul şi marele Prooroc Ilie, sărbătorit în calendarul ortodox pe 20 iulie, era de origine din Tesvi, în Galaad. Sfântul Ilie a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab. Acesta era căsătorit cu o prinţesă feniciană, Isabela din Sidon, femeie de alt neam şi închinătoare zeului fenicienilor, Baal. Ea îl îndemna pe rege să părăsească credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi să se închine lui Baal, el şi tot poporul. Regele, preţuind mai mult voia soţiei, decât mântuirea sufletului, a părăsit credinţa adevărată şi a poruncit ca şi poporul să jertfească idolului Baal.

La porunca lui Dumnezeu, proorocul Ilie a mers la curte şi l-a mustrat pe rege pentru rătăcirea lui. Văzând că este de neînduplecat, i-a proorocit că ţara va fi pedepsită printr-o foamete ce va dura trei ani şi jumătate. Pentru a nu fi omorât de către rege, proorocul s-a ascuns în Fenicia.

După acest interval de timp, Sfântul Ilie s-a întors la curtea lui Ahab. Cu jertfa adusă pe muntele Carmel, proorocul a dovedit că străvechea credinţă, pe care el o apăra, era credinţa cea adevărată. Poporul, văzând dovada proorocului, a strigat: „Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat“. Prinzându-i pe slujitorii lui Baal, i-au ucis, ca să nu mai înşele pe nimeni. La rugăciunea Sfântului Ilie, foametea a încetat, printr-o ploaie binecuvântată.

Marele Prooroc Ilie a săvârşit multe alte fapte minunate, el fiind cel care l-a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului. Sfântul Ilie s-a învrednicit să-l vadă pe Dumnezeu, la muntele Horeb „în vânt subţire“, pe cât este cu putinţă omului a-L vedea, a despărţit apele Iordanului, lovindu-le cu cojocul, trecând ca pe uscat, şi a stat înaintea lui Hristos, la Schimbarea la Faţă, care a avut loc pe Tabor, alături de Sfântul Moise.

Proorocul Ilie n-a cunoscut moartea, fiind ridicat la ceruri într-un vârtej de flăcări, într-un car de foc.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!