Sânzienele, bucuria verii şi a iubirii

Oana Rusu, 24 Iunie 2007

▲ Sânzienele se sărbătoresc, în tradiţia populară, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul ▲ Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri Cap de Vară, pentru că acum soarele ajunge la apogeu şi este începutul verii ▲ Ziua de Sânziene este considerată sfântă şi trebuie respectată, nimeni nu are voie să lucreze ▲ În această zi sunt întâlnite diverse obiceiuri, cele mai importante fiind cele dedicate dragostei ▲ „Du-te lună, vino soare/ Că tragem la-nsurătoare,/ Cununile neursite/ Zac sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor, ce staţi,/ Zâne să nu rămâneţi!/ Că venim după peţit,/ Până nu v-aţi răsgândit!“, strigă băieţii satului în seara de Sânziene la porţile fetelor nemăritate ▲

Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia populară, un prilej de a sărbători soarele şi vara care începe chiar în această zi. În multe zone din ţară, se aprind focuri pe dealuri în noaptea luminată. Flăcăii se strâng seara în jurul rugurilor aprinse, învârtesc făcliile şi strigă: „Du-te soare, vino lună,/ Sânzienele îmbună, Să le crească floarea-floare,/ galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le aşeze în cunune, Să le prindă-n pălărie,/ straturi pentru cununie, Boabele să le răstească,/ până-n toamnă să nuntească“!

Tot flăcăii, spre dimineaţă, umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele cu fete de măritat: „Du-te lună, vino soare,/ Că tragem la-nsurătoare,/ Cununile neursite/ Zac sub hornuri azvârlite,/ Hai frumoaselor ce staţi,/ Zâne vreţi să rămâneţi,/ Că venim după peţit,/ Până nu v-aţi răzgândit.“

O altă strigare a băieţilor care se spune în preajma caselor cu fete urâte era: „Toate slutele-s grăbite,/ Toate vor să se mărite,/ Cu-alde unii dintre noi,/ Feciori mândri, vai de noi,/ Că la nuntă ştim hori,/ La praznice ştim prânzi,/ Şi la dragoşti şi mai şi...“

Tot în această zi a Sânzienelor se făceau previziuni meteorologice, astfel că, în funcţie de momentul în care răsăreau stelele din constelaţia Găinuşei (Pleiadele), se hotăra care va fi perioada cea mai bună pentru semănatul grâului de toamnă.

Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi Amuţitul Cucului. Cucul cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară, când este sărbătorită Buna Vestire sau Blagoveştenia, până la solstiţiul de vară sau de Sânziene, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie. Se spune în popor că dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene înseamnă că vara va fi secetoasă.

Noaptea de Sânziene este considerată ca fiind magică, deoarece acum se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sânziene. Noaptea de Sânziene este cea în care pot fi descoperite comorile ascunse, acum răsare şi floarea albă de ferigă care aduce noroc celui care o va culege. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile. Dacă tot este o noapte „albă“ plină de lumină, oamenii mai şi sărbătoresc, cu acest prilej se făceau puternice zgomote, chiuituri, strigături, se suna din tulnic sau tălăngi.

Tot în ziua de Sânziene au loc bâlciuri şi iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi, iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc la Sânziene se numără cele de la Buzău, Focşani, Buda, din judeţul Vrancea, Ipăteşti, judeţul Olt, Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti, judeţul Olt, Broşteni, judeţul Mehedinţi, Giurgeni, judeţul Ialomiţa şi, cel mai cunoscut, Târgul de Fete de pe Muntele Găina.

Florile de sânziene se pun sub perna fetelor

Gospodarii încercau să afle care le va fi norocul la animale cu ajutorul florilor de sânziene, astfel că în seara din ajunul sărbătorii agăţau cununi de sânziene la colţul casei orientat către răsărit şi dacă, a doua zi, în coroniţe erau prinse păr de la anumite animale sau puf, pene de la păsări, considerau că anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură.

Florile de sânziene erau puse sub pernă de tinerele fete cu speranţa că îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul pentru a nu avea dureri de mijloc la muncile câmpului.

Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

În medicina populară sânziana este folosită pentru foarte multe boli, dar numai dacă este culeasă în zorii zilei de Sfântul Ioan. Se spune că florile întăresc copiii slabi şi sensibili dacă se pun în apa în care fac baie, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de Sânziene vindecă bolile de ochi şi piele.

Sânzienele şi drăgaicele

În mitologia folclorică română, sânzienele sau drăgaicele sunt personaje mitice nocturne, care apar în cete - de obicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri mai ales în noaptea premergătoare zilei Sfântului Ioan Botezătorul. Despre aceste creaturi de legendă se spune că ar fi zâne sau fete foarte frumoase răpite de zmei şi ţinute ascunse în palate fermecate, aflate în păduri neumblate de picior omenesc. Acestea fac parte din aceeaşi „familie“ cu dânsele, drăgaicele, vâlvele, iezmele, rusaliile, nagodele, vântoasele.

Faţă de iele şi rusalii, sânzienele sau drăgaicele sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general. Totuşi, sânzienele se răzbunau amarnic dacă ziua nu le era respectată.

Drăgaica este de multe ori confundată cu sânziana, dar nu este peste tot aceeaşi „persoană“. Numele ei este de origină slavă, „draga“ însemnând frumoasă, dragă.

Despre drăgaică se spune că se naşte la 9 martie, la moartea Babei Dochia, creşte până la 24 iunie, când înfloreşte planta ce-i poartă numele, sânziana sau drăgaica. Obiceiul „Dragaica“, întâlnit în unele locuri, constă în alegerea celei mai frumoase fete din sat. Fetele, numite „drăgaice“, se adună pentru a-şi alege o crăiasa, pe cea mai frumoasă şi mai vrednică, dar care nu se va mărita trei ani după alegerea ei în fruntea fetelor.

În „Descrierea Moldovei“, Dimitrie Cantemir arăta că „în acea vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele de ţărani din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de «Drăgaica». O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica, împodobită în acest chip, se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura. Şi cutreiera toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă“.

Jocul Drăgaicei şi al soarelui la amiază

Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante fetele îşi fac cununi cu care se împodobesc şi joacă dansul Drăgaicei. Acest dans era menit pentru a asigura belşugul, precum şi protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. Uneori, drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales pe la casele plugarilor vrednici. Fetele poartă o cruce înaltă, ce se mai cheamă şi „Steagul Drăgaicei“. El este confecţionat dintr-o prăjină înaltă de doi-trei metri, care are la capăt o cruce împodobită cu flori de sânziene, pelin, spice de grâu. Pentru a fi feriţi de boală, copiii mici sunt daţi de mamele lor în braţele drăgaicelor, pentru a fi jucaţi.

Drăgaicele se îmbracă asemenea unor mirese, fiind împodobite cu spice de grâu. De fapt, se spune că acum este singura ocazie în care fetele se puteau îmbrăca în rochie de mireasă.

Jocul drăgaicelor era asociat uneori şi cu versuri: „Au venit drăgaicele/ Să reteze spicele/ Spicele sunt măricele,/ Drăgaicele mititele./ Hai, drăgaică, să sărim./ Să sărim, să răsărim,/ Că ştii iarna ce păţim/ N-am avea cu ce trăi,/ Cu mălai din bănicioară,/ Cu peste din uncioară/ Spicele s-au retezat/ Drăgaicele au plecat“.

Şi pentru că se apropia şi vremea secerişului, drăgaicele purtau cu ele seceri sau coase cu care dansau şi făceau semnul crucii, pe la casele sau ogoarele unde mergeau. După ce dansau, până în anul următor, cununile erau agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, pentru a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice, de stihiile naturii precum grindina, inundaţiile, furtuna. În tradiţia populară se credea că o dată cu drăgaicele juca şi soarele la amiază astfel că el stă mai mult pe cer decât de obicei.

Tot Dimitrie Cantemir, relata, în „Descrierea Moldovei“, că ţăranii „cred că în ziua în care se prăznuieşte acest sfânt (n.r. - Ioan Botezătorul), soarele nu-şi străbate drumul său drept, ci într-o linie tremurată. De aceea, toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul soarelui. Şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi din pricina ei începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, dupa ce au făcut această încercare“.

Sânzienele: o sărbătoare solară a bucuriei

La fiecare sfârşit de iunie românii aşteaptă cu mare bucurie două sărbători: Sânzienele şi Sânpetru de vară, după cum a precizat etnologul Marcel Lutic (foto) de la Muzeul Etnografic al Moldovei. „Ambele sărbători fac parte dintr-un scurt ciclu de renovare rituală a timpului, nu întâmplător aflându-se în preajma solstiţiului de vară, una din cumpenele prin care trece, personificat desigur, anul născut în noaptea Sfântului Vasile“.

După cum a menţionat Marcel Lutic, „sub numele «sânziene» se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de «harnice» în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica“.

Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii. „Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc“, a menţionat muzeograful Marcel Lutic.

În ajunul sărbătorii, spre seară, copiii adună sânziene şi le pun pe la porţile caselor, câte una pentru fiecare membru al familiei. „Se credea că a cui sânziană va fi vestejită a doua zi, acela va muri înaintea celorlalţi. Alteori, se arunca o cunună de sânziene pe casă, iar dacă nu rămânea acolo, cel căruia fusese menită se aştepta la ce era mai rău“, a mai precizat Marcel Lutic.

În popor se credea că în noaptea Sânzienelor, zânele umblă pe pământ sau plutesc prin aer şi împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile oamenilor, apără semănăturile de grindină, în general acţiunea acestora fiind cât se poate de benefică. „Se spune că ar fi de ajuns ca oamenii să le nesocotească ziua, acţiunile lor benefice transformându-se radical, aceste zâne devenind surate bune cu înrăitele iele sau rusalii. Astfel, pedeapsa favorită a sânzienelor pentru femeile care nu ţineau sărbătoarea de pe 24 iunie era pocirea gurii, în timp ce alte pedepse înfricoşătoare îi aşteptau pe bărbaţii care juraseră strâmb, despre sânziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate“, a mai spus Marcel Lutic, muzeograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

În preajma Sânzienelor abundă practicile premaritale, fetele mari având şi ele obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Astfel, „cununa rămasă pe acoperiş era un motiv de mare bucurie pentru fata care o aruncase, aceasta aşteptându-se la un măritiş grabnic, poate chiar în acel an. Cununa căzută era aruncată încă de câteva ori, pentru ca fata măcar să ştie câţi ani are de aşteptat! Uneori, cununa era aruncată pe colţul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-dimineaţă. Emoţionată, ducea cununa în ocolul vitelor, aici, cu ochii închişi, dând-o de mâncare unei vite. Se spune că după cum arăta această vită, aşa urma să arate şi viitorul soţ!“, a spus Marcel Lutic.

Altă practică specifică nopţii de Sânziene întâlnită la fetele de măritat era să îşi pună sânziene sub pernă, acest fapt atrăgând, după cum se spunea, visarea ursitului. „Dacă nici aşa nu le apărea ursitul, atunci, a doua zi, spre a fi măcar privite, fetele îşi prindeau buchete de sânziene în păr sau le puneau în sân!“, a adăugat Marcel Lutic.

În dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obişnuiau să se scalde în rouă. „Însă, pentru ca acest scăldat ritual să aibă efectul scontat, trebuiau respectate anumite condiţii“, atrage atenţia Marcel Lutic, care a adăugat că „în zori, din locuri necălcate, babele strângeau roua sânzienelor într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi mai ales nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, despre cine se spăla cu rouă se spunea că va fi sănătos şi drăgăstos peste an“.

Alte fete obişnuiau ca în timpul zilei, considerată ca fiind o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii.

Şi alte practici erau întâlnite în această zi a Sânzienelor, precum aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene“, care, alături de alte caracteristici specifice Sânzienelor, „ne îndreptăţesc să considerăm această sărbătoare drept una a Soarelui. Nu întâmplător, se spune că astrul zilei se află acum la «o mare răscruce», în dimineaţa Sânzienelor, soarele spălându-şi faţa, jucându-se pentru câteva clipe şi apoi odihnindu-se“, a spus Marcel Lutic.


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!