Documentar
Săptămâna Luminată, zile ale bucuriei tuturor

Săptămâna Luminată, zile ale bucuriei tuturor

Timpul liturgic în care ne aflăm este numit Săptămâna Luminată. Se numeşte aşa deoarece în primele veacuri creştine catehumenii care primeau Botezul de Paşti erau numiţi „luminaţi” şi purtau haine albe în toată săptămâna de după Înviere. Astăzi, înţelesul mai adânc ar fi că în această săptămână toţi ne umplem de Lumina Învierii pe care am primit-o de Paşti. Această Lumină este o pregustare a Luminii din Împărăţia cerurilor.

În această săptămână, totul este lumină izvorâtă din Lumina Învierii lui Hristos. În fiecare zi a acestei săptămâni sărbătorim Învierea Domnului. Altarele bise­ricilor noastre au Sfintele Uşi deschise pentru a arăta tuturor că mormântul este gol, că Hristos a înviat, deoarece Sfânta Masă reprezintă Mormântul Dom­nului. Să ne amintim că de Paşti preotul ia din candelă (care simbolizează pe Hristos Lumina lumii) de pe Sfânta Masă Sfânta Lumină şi ieşind din Altar adre­sează chemarea „Veniţi de pri­miţi lumina!”, şi astfel dă măr­turie despre faptul că Hristos a biruit moartea şi ne-a adus de la moarte la viaţă. Biserica ves­teşte de Sfintele Paşti: „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul, şi pământul şi cele de sub pământ”. Iată de ce Biserica nu­meşte această săptămână Săptă­mâna Luminată. Ea ne cheamă să purtăm în noi lumina Învierii lui Hristos şi prin această lumină să vedem în fiecare dintre semenii noştri pe Hristos Cel înviat.

În Săptămâna Luminată ne bucurăm împreună cu ucenicii lui Hristos pentru Învierea Sa şi Îi mulţumim pentru această taină minunată. Prin urmare, este timpul bucuriei şi al recu­noştinţei, când orice creştin e bine să fie în biserică. Bucuria se prelungeşte, pentru că esenţa vieţii creştinului este Domnul nostru Iisus Hristos, iar evenimentul de seamă al acestei Săp­tămâni este Învierea Lui.

În această perioadă de lumi­nă, Învierea lui Hristos nu trebuie sărbătorită ca un eveniment istoric şi social, ci ca unul exis­tenţial, ceea ce echivalează cu împărtăşirea din harul Învie­rii. Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la iad, unde a eli­berat sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului.

Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii este anticipată din seara Vinerii Mari, odată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când au loc scoaterea în procesiune a Sfân­tului Epitaf în jurul Bisericii şi aşezarea lui pe Sfânta Masă din Sfântul Altar şi continuă cu Sfânta Liturghie unită cu Vecernia Duminicii Învierii din Sfânta şi Marea Sâmbătă, când se ci­teşte Evanghelia Învierii de la Matei, pe care o auzim rostită din nou de preot la începutul slujbei Învierii din noaptea de Paşti.

Sinaxarul din Sfânta şi Marea Sâmbătă arată că în această zi am prăznuit „îngroparea dumne­zeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viață veșnică”. În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea era în iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului şi a morţii.

În textele liturgice, Sâmbăta Mare, în care Hristos S-a odihnit după toate câte săvârşise pentru mântuirea omului, este corelată cu cea de-a şaptea zi a creaţiei, în care, după zidirea lumii şi a omului, Dumnezeu „S-a odihnit de toate lucrurile Sale”. De aceea, se cântă: „Aceasta este Sâmbăta cea preabinecuvântată”.

Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tra­diţia ortodoxă vădeşte de faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea morţii a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se cântă: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viață dăru­indu-le”.

În Biserica Ortodoxă, imagi­nea pogorârii lui Hristos la iad este considerată o adevărată icoană a Învierii Mântuitorului, deoarece motivaţia este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat, fiindcă El a ieşit din „mormântul închis” și a zdrobit stă­pânirea morţii şi a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la iad şi i-a eliberat pe Adam şi pe Eva de sub stăpânirea morţii. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, odată cu Învierea sa am gustat şi noi din fructele învierii şi ale mântuirii. Înțelesul teologic al sărbătorii se află cuprins în învierea omului căzut, în înnoirea firii omenești.

Prin Învierea lui Hristos este lepădat omul cel vechi și se trăiește zidirea cea nouă. Toate sunt acum noi. Ziua mântuitoare a fost cea a Învierii lui Hristos, așa încât, de fiecare dată când prăznuim Paștile, sărbătorim însăși ziua mântuirii noastre. Mântuirea omului nu este despărțită de Învierea lui Hristos. Hristos Cel înviat S-a făcut începătură mântuirii noastre, de aceea cântăm: Să se ve­selească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti! Că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, călcat-a cu moartea pe moarte, Cel Întâi născut din morţi S-a făcut; din pântecele iadului ne-a mântuit pe noi şi a dat lumii mare milă. (Troparul Învierii glasul 3)

Sărbătoarea Sfintelor Paști reprezintă evenimentul cel mai de seamă în viața liturgică, bisericească și duhovnicească. Sfân­tul Grigorie Teologul arată că prin Învierea lui Hristos, „via­ța stăpânește”, subliniind: „Iarăși sărbătoresc eu, înnoind mântuirea mea”.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!