Documentar
Icoana Sfinţilor Ierarhi Atanasie  şi Chiril, Mănăstirea Copou din Iaşi

Săptămâna sfinţilor egipteni

Pr. Ciprian Florin Apetrei, 15 Ianuarie 2019

Sfinţii sunt persoane universale pentru că tot ceea ce gândesc, vorbesc şi fac se raportează la voinţa lui Dumnezeu şi la învăţătura Bisericii, nu la principii şi raţionamente omeneşti, urmărind în permanenţă binele celorlalţi oameni şi înduhovnicirea întregii creaţii. În persoana unui sfânt se sfinţeşte întreaga lume. Calendarul creștin-ortodox ne oferă zilnic exemple de urmare a lui Hristos prin viețile sfinților pe care îi pomenim. În perioada 15-19 ianuarie, îi cinstim pe mai mulți sfinți egipteni care au marcat viaţa monahală şi s-au remarcat ca mari apărători ai Ortodoxiei în cadrul Sinoadelor Ecumenice.

Acești Părinţi răsăriteni şi ai pustiei ne sunt pilde nouă peste timp, permanent contemporani, pentru că toți vorbesc același limbaj, limbajul vieții duhovnicești. De la ei învățăm statornicia în credință, curăția vieții şi durerea inimii pentru întreaga lume. De aceea este foarte important să le cunoaștem viaţa şi să le urmăm exemplul.

Nevoința lor a făcut pustiul să rodească

Pentru a fi mai preciși, să-i pomenim însă aici pe acești Părinţi ai Egiptului, dezvăluindu-le succint viaţa plină de sfinţenie: 15 ianuarie - Sfântul Cuvios Pavel Tebeul; 17 ianuarie - Sfântul Cuvios Antonie cel Mare; 18 ianuarie - Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril, şi 19 ianuarie - Sfinţii Cuvioşi Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul.

Egiptul este locul unde s-a întemeiat viața monahală, sub formele ei: anahoretică, idioritmică și chinovitică. Marii eremiţi de aici au fost simboluri nu doar ale trecerii de la nevoinţa asceţilor la monahismul de obște, ci şi ale răspândirii acestei forme de vieţuire duhovnicească în toate comunităţile creştine din Imperiul Roman.

Imperativul nevoinţei este expresia autentică a spiritualităţii creştine şi s-a manifestat încă din timpurile apostolice în felurite moduri, scoțând la iveală fie harismele personale ale unor credincioşi, fie căutările mai înalte de desăvârşire.

Încă de la mijlocul secolului al III-lea, mulţi dintre cei mai râvnitori creştini care voiau să urmeze rigorii vieţii apostolice îşi părăseau comunităţile locale şi se refugiau în locuri pustii din apropiere sau mai îndepărtate pentru a se preda luptelor duhovniceşti ale nevoinţei. Din strădaniile pust­nicilor s-a născut monahismul ca imitare autentică a „vieţui­rii” sau a „pildei” lui Hristos pentru a trăi încă din această viaţă experienţa comuniunii omului cu Dumnezeu de dinainte de căderea protopărinţilor Adam şi Eva.

Oaza duhovnicească a începuturilor monahismului (secolele III-IV) apare în pustia Egiptului în două centre: Nitria şi Sketia.

Între Părinţii pustiului Egiptului îl regăsim şi pe cel pe care îl pomenim astăzi, Sfântul Cuvios Pavel Tebeul. El a trăit în secolele III-IV, fiind considerat primul ascet care s-a retras în „cele mai dinăuntru ale pustiului”. Este primul eremit sau pustnic. Era egiptean, din Tebaida de Sus, fiind bogat și învățat. A fugit în pustie în timpul persecuției lui Deciu din anul 250, deoarece a aflat că unchiul său, care dorea să-i ia averea, intenționa să-l dea pe mâinile prigonitorilor. Sfântul a rămas în deșert tot restul vieții. Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, auzind despre el, l-a căutat în pus­tie și găsindu-l a povestit apoi despre viața lui îmbunătățită, despre locul anevoios în care trăise și despre celelalte nevoințe pe care le-a făcut în viața lui de 113 ani, din care nouă decenii le-a petrecut în asceză în pustiul Egiptului.

Când vorbim despre monahism şi despre viaţa ascetică, primul sfânt la care ne gândim este Cuviosul Antonie cel Mare, sărbătorit la 17 ianuarie, socotit începătorul vieţii călugăreşti. El s-a nevoit tot în Egipt în urmă cu peste 17 veacuri. Este considerat întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. Prin viaţa sa sfântă, prin nevoinţele şi înţelepciunea sa, Sfântul Antonie a rămas pentru creştinism primul care a făcut din ascetism nu doar un mod de vieţuire, ci o cale spre Hristos.

Născut către anul 250, într-o familie înstărită, dar rămas orfan la vârsta de 18 ani, Antonie a auzit într-o zi citindu-se la biserică chemarea lui Hristos către tânărul bogat: „Dacă voieşti să fii desă­vârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino şi ur­mează-Mi” (Matei 19, 21). Cuvântul lui Dumnezeu, vestit în timpul Sfintei Liturghii, a atins inima lui Antonie ca o interpelare directă, personală, a Domnului. S-a pus deci sub îndrumarea asceţilor din împrejurimi, apoi s-a adâncit din ce în ce mai mult în pustie. Nu mai puțin de 83 de ani, din viaţa sa de 105 ani, i-a dedicat trăirii monahale. Deși toată viața sa a fugit de mulţimea care dorea să asculte cuvântul său de trăitor al urmării lui Hristos, în locuri cât mai izolate pentru dobândirea desăvârşirii duhovniceşti, totuşi, mii de egipteni, şi nu numai, l-au urmat pentru a lua sfat şi cuvânt de învăţătură de la părintele monahilor, Avva Antonie cel Mare. S-a mutat la Domnul în anul 356, în deșert, la muntele Qolzum, în apropiere de malul Mării Roșii, unde se găsește mănăstirea care îi poartă numele. Viaţa Cuviosului Antonie cel Mare este relatată pe larg de marele Arhiepiscop al Alexandriei Egiptului, Sfântul Atanasie, în renumita lucrare „Viaţa lui Antonie”, scrisă între anii 357 şi 359, în calitatea sa de ucenic al marelui avvă egiptean. Viaţa duhovnicească a Sfântului Antonie cel Mare a edificat conștiința monahismului creștin din toată lumea.

Apărători ai Ortodoxiei

Între marii Părinți egipteni care au apărat dreapta credință şi au făcut din Alexandria polul Ortodoxiei în Imperiul Roman, în secolul al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea, sunt arhiepiscopii acestui oraș, Sfinții Ierarhi Atanasie şi Chiril, sărbătoriți la 18 ianuarie.

Sfântul Atanasie cel Mare a trăit în secolul al IV-lea şi a fost cel mai mare apărător al Ortodoxiei primului Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, împotriva arianismului. De cinci ori Sfântul Atanasie a fost exilat pentru apărarea dreptei credințe. Sfântul Chiril a trăit în secolele IV-V şi a luptat împotriva nestorianismului, erezie condamnată datorită scrierilor sale la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes din anul 431. El este numit `stâlp al Ortodoxiei” şi `Pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. Retorica sa polemică de o mare profunzime teologică este un exemplu pentru gândirea teologică ortodoxă.

În ceea ce îi privește pe sfinții egipteni pe care îi pomenim în data de 19 ianuarie, din sinaxar aflăm că Sfântul Cuvios Macarie cel Mare a trăit în secolul al IV-lea în Egipt. După ce i-au murit soţia şi părinţii, a împărţit averea săracilor şi a devenit ucenicul unui monah bătrân. Şi-a făcut chilie în pustie, devenind monah, petrecând în rugăciune, în înfrânare şi în lucrul mâinilor. A fost ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, care l-a îndrumat în viaţa ascetică. Către vârsta de 40 de ani, Sfântul Macarie a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. La vârsta de 90 de ani s-a mutat în pace la Domnul.

Sfântul Macarie Alexandrinul este un călugăr egiptean din secolul al IV-lea şi face parte din prima generație de Părinți ai pustiei. Este cunoscut în principal din Patericul egiptean și din Istoria lausiacă a lui Paladie, unde este numit Macarie Alexandrinul. La vârsta de 40 de ani, a primit botezul și s-a decis să devină călugăr în deșertul Egiptului. A mers la Sfântul Antonie cel Mare, care l-a tuns în monahism. După câțiva ani a ajuns la Sketia și la Nitria. A fost unul din primii călugări de la Nitria hirotonit preot. A trăit 60 de ani în pustie și a trecut la Domnul la venerabila vârstă de 100 de ani.

Studiind vieţile monahilor egipteni pe care îi sărbătorim în această săptămână, înţelegem că monahismul a fost şi este una dintre realităţile tainice ale vieţii pământeşti. Este calea duhovnicească a credinciosului pentru a trăi pe deplin urmarea lui Hristos. Privit în perspectivă istorică, monahismul s-a manifestat întotdeauna ca o realitate complexă, cu implicații binefăcătoare sub toate aspectele vieții creștine. Dar înainte de a se afirma în istorie şi de a schimba în multe cazuri faţa lumii, chemarea spre monahism a schimbat mai întâi inima şi viețuirea multor oameni, cum este şi cazul marilor sihaștri egipteni.


Galerie foto:

Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!