Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, vibrația de bucurie a neamului românesc

Praznicul Adormirii Maicii Domnului, Sfân­ta Mărie Mare sau Uspenia, după numele-i din popor, reprezintă una dintre cele mai frumoase și mai populare sărbători închinate Născătoarei de Dumnezeu. Prin două săptămâni de ajunare ne pregătim să întâmpinăm binecuvântata zi când cea care a născut Viața trece prin moarte, înviată apoi și înălțată cu trupul la Cer de Fiul ei preaiubit, ca să se bucure de nesfârșita lumină și fericire a vieții veșnice. Frumoasă și necesară postire, spre a ne aminti de sublimele virtuți ale Mariei, celei pline de har, dar și de postul cu care ea însăși s-a pregătit pentru ceasul despărțirii de această lume și de reîntâlnirea cu Dumnezeu-Omul, Cel născut dintr-însa. Aidoma celorlalte perioade de ajunare de peste an, Postul Adormirii Maicii Domnului a cunoscut un parcurs îndelungat până a ajuns la forma și durata de astăzi. Sfântul Simeon al Tesalonicului precizează că postirea de la început de Gustar este dedicată nu doar sărbătorii mariale, ci și praznicului Schimbării la Față a Mântuitorului Hristos. Sărbătoarea de pe 6 august este „aducătoare de lumină”, iar praznicul de pe 15 ale lunii pricinuieşte „milostivire și solire pentru noi”.

Importanța Adormirii în tra­diția liturgică, dar și în evlavia populară, se dovedeşte covârși­toare. Denumirea sărbătorii, „Paștile de vară”, rămasă din strămoși, adeverește întru totul locul celebrării în viața Bisericii, ba chiar statorniceşte un fel de paralelă între Învierea Domnului și Adormirea Maicii Sale. Bătrânii mai aveau o zicere interesantă: „Postul Maicii Domnului este rupt din cel al Sfintelor Paști”, ca și cum amândouă ar constitui un întreg.

Ce-i drept, rânduiala ajunării celor două perioade de post este aproape identică, dar liturgic se evidențiază o mică diferență: nu avem hotărnicit o săptămână specială ca a Sfintelor Pătimiri, cu denii sau alte slujbe deosebite, în afară de Prohodul Maicii Domnului, cântat în ajunul praznicului. Totuși intensa pregătire pentru întâmpinarea sărbătorii mariale o anunță sporita evlavie a poporului credincios faţă de Împărăteasa Cerurilor. Așa se explică deja împământenita tradiție ca în fiecare zi din postul lunii august, în mănăstiri și bisericile de enorie, să se oficieze slujba Paraclisului Maicii Domnului, iar în pravila personală, mulțime de credincioși adaugă fie un acatist, fie un paraclis închinat Născătoarei de Dumnezeu. Unii, din evlavie şi dragoste faţă de Fecioara Maria, au luat mântuitorul obicei din așezările noastre monahale de a citi zilnic din Canoanele Maicii Domnului, scriere numită în limbajul bisericesc şi Bogorodişna (în limba slavă cuvântul Богородица– Bogorodiţa – înseamnă Năs­că­toarea de Dumnezeu).

Tot ca semn al evlaviei deosebite pentru ziua proslăvirii Maicii lui Dumnezeu pe pământ românesc stau și nenumăratele biserici mănăstirești sau de enorie care poartă acest hram, ctitorite încă din veacul al XV-lea sau al XVI-lea. De atunci și până astăzi, an de an, vetustele locașuri dăruite Preaînduratei Maici adună mii și mii de suflete însetate precum cerbii davidici, care caută „apa cea vie” izvorâtă din lacrimile și necurmatele rugăciuni ale Mariei.

Românii nu s-au oprit aici, au pictat chipul Născătoarei de Dum­­nezeu în mod cu totul deosebit. Nu mă refer doar la minunatele fresce de odinioară ori mai recente, nici la măiestritele mozaicuri care le imită pe cele bizantine din vremuri imemoriale, ci la cutezanta voință de a o picta pe Fecioara Maria în straie populare. Când o vedem pe Maica Domnului înveșmântată în ia românească, purtând arhicunoscuta fotă ori bundiță, sim­țim cu adevărat că este mama noastră a tuturor, dar în mod deosebit maica întregului neam românesc.

Fără a greși, putem afirma că de Sfânta Mărie Mare, întreaga Românie, grădina Maicii Domnului, se va afla în sărbătoare. De-am face o statistică a locașur­ilor de cult și a hramurilor acestora, de departe cele închinate Născătoarei de Dumnezeu s-ar dovedi mai numeroase. Dacă se va întreba cineva de ce, cred că un posibil răspuns ar fi: Maica Domnului ne-a adunat de-a lungul timpului sub sfântul ei acoperământ; ne-a ajutat să îndurăm atâtea răstigniri; ne-a stat mereu aproape, chiar lângă crucea istoriei neamului românesc, precum atunci când Fiul ei murea țintuit pe lemn; ne-a sădit în suflete nădejdea că vom ajunge și la îndelung-așteptata Înviere, trăită în mai multe episoade ale zbuciumatei noastre existențe, printre care și cel petrecut în urmă cu un veac, când românii și-au văzut împlinit visul unirii în același stat. Poate că de aceea, în decursul vremurilor, poporul românesc a investit adânci sentimente în Doamna și Împărăteasa Cerurilor, răspunzând cu o timidă dragoste la imen­sa iubire arătată nouă de Maica Domnului.

Praznicul Adormirii va începe din această seară, când, în mii de biserici din cuprinsul pământului românesc, în orașe, în cătune îndepărtate ori în așeză­mintele noastre cenobitice, dar și în cele din diasporă, poporul cel iubitor de sfințenie se va aduna cu flori și lumânări în mâini ca s-o prohodească pe Maica Domnului. Ați observat? Deși slujba de înmormântare a Născătoarei de Dumnezeu nu-și are originile în timpuri îndepărtate, ea a prins nezdruncinate rădăcini în inimile credincioșilor, fiecare locaş de cult devenind un „Ghetsimani” duhovnicesc. Frumoasa cântare de prohodire ne îndeamnă să cugetăm stăruitor la Fecioara Maria, izvorul vieții, mutată la Viață. Supunându-se rânduielilor firii, trece prin moarte, apoi, prin puterea Fiului ei, se înalță întru slavă. Iar de acolo, din înaltul Cerului, nu conte­­nește a-și revărsa asupra noastră, fiii ei duhovnicești, noian de milă și îndurări.

Purtând în suflet corola recu­noștinței, să-i așezăm florile privegherii pe sfântul epitaf, zicând odată cu priceasna: „Roagă-te, Măicuţă, pentru-al tău popor, care strigă-ntruna pentru ajutor”.