Patristica
Sărbătoarea lui Dumnezeu

Sărbătoarea lui Dumnezeu

Pr. Narcis Stupcanu, 21 Martie 2019

Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, pp. 196-197

„(...) Să vedem înțelesul cuvintelor: «Ce-Mi veți aduce la sărbătorile Mele?». Așadar Dumnezeu are sărbătorile Sale? Da, are. O mare sărbătoare a Lui este mântuirea neamului omenesc. Cred că orice credincios, orice om care se convertește la credința în Dumnezeu, sau care înaintează în credință, dă naștere unei sărbători a Domnului. Câtă bucurie încearcă El, aș zice, când cel care a fost un cinic devine imaculat și cel care a fost nedrept prețuiește dreptatea, cel care a fost necredincios devine pios! Toate aceste convertiri personale prilejuiesc sărbători pentru Dumnezeu. Fără îndoială că Domnul nostru Iisus Hristos, care Și-a vărsat sângele pentru a noastră mântuire, prăz­nuiește cea mai mare dintre toate sărbătorile atunci când vede că nu în zadar S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând și ascultător făcându-Se până la moarte (Filipeni 2, 7-8).

Duhul Sfânt, de asemenea, prăznuiește văzând înmulțin­du-se, prin convertire la Dumnezeu, bisericile care i-au fost pregătite. Ce vom zice de îngeri, despre care se spune că la fiecare convertire prăznuiesc și ei o nouă sărbătoare? Nu este, oare, și pentru ei un mare praznic atunci când se bucură și ei în cer pentru un păcătos care se pocăiește, mai mult decât nouăzeci și nouă de drepți, care n-au nevoie de pocăință (Luca 15, 7)?

Prăznuiesc, desigur, și îngerii o mare sărbătoare, bucurându-se că cei care au scăpat din ghearele diavolului, prin trăirea virtuților, se grăbesc să intre în comuniunea îngerilor.

Este greu de înțeles ceea ce vreau să spun: se pare că noi dăm lui Dumnezeu și îngerilor prilejuri de sărbătoare și de bucurie, noi care suntem așezați pe pământ prilejuim celor din cer clipe de bucurie și de veselie, pentru că deși trăim pe pământ, cetățenia noastră este în ceruri (Filipeni 3, 20) și în acest mod dăm și noi prilejuri de sărbătoare puterilor cerești.”

Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mici, Î. 288, în Părinți și Scriitori Bisericești (1989), vol. 18, p. 446

„Întrebarea 288: Cel care dorește să-și mărturisească păcatele sale, oare se cuvine să le mărturisească la toți și celor care s-ar întâmpla, sau cui anume?

Răspuns: Scopul iubirii de oameni a lui Dumnezeu cu privire la cei care greșesc este clar, potrivit cu ceea ce s-a scris, că: nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu (Iezechiel 33, 11). Așadar, fiindcă și chinul întoarcerii se cuvine să fie corespunzător păcatului și fiindcă roadele se cade să fie vrednice de pocăință, precum s-a scris: «faceți roade vrednice de pocăință», ca să nu se întâmple sub motivul lipsei roadelor amenințarea, arătată ca o consecință, că tot pomul care nu face rod bun se taie și se aruncă în foc (Luca 3, 8-9), este necesar să ne mărturisim păcatele celor încredințați cu iconomia tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1). Pentru că așa au făcut și cei mai vechi care se pocăiau pe vremea sfinților. Căci este scris în Evanghelie că își mărturiseau păcatele lor lui Ioan Botezătorul (Matei 3, 6), iar în Fapte, că se mărturiseau Apostolilor, de care se și botezau toți (Fapte 19, 18).”


Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!