Documentar
Sărbători, pelerinaje şi procesiuni religioase în România comunistă

Sărbători, pelerinaje şi procesiuni religioase în România comunistă

George Enache, 13 Octombrie 2009

„Referitor la scoaterea moaştelor sfinţilor de la Episcopia Vâlcea, raportăm că iniţiatorii acestei procesiuni şi delegaţii care au mers şi intrat la episcop pentru aprobarea scoaterii acestor moaşte sunt următorii:

1. Teodorescu Nicolae, primar comuna Căzăneşti Vâlcea, membru PMR;

2. Barbu Constantin, notar Căzăneşti, membru PMR;

3. Bosoncea Alexandru, din şcoala primară Căzăneşti, membru PMR;

4. Avram Nicolae.

Aceştia s-au prezentat la Mănăstirea Bistriţa pentru ridicarea moaştelor. Persoanele care au sprijinit acţiunea: N. Eftimie (PMR), Gh. Predescu (PMR), Ion Caloianu (PMR), Ioan Lungu (PMR), N. Bojan (PMR), Petre Mateescu (PMR), C. Angelescu (Frontul Plugarilor), Gh. Bârsan (idem), Mitu Nic. (idem), D. Bârsan (idem), Ionescu Virgil (idem), Ionescu Margareta (idem).“

Titanii epocii moderne

La fel ca şi în alte părţi ale lumii, regimul comunist a venit şi în România ferm hotărât să transforme natura şi să o pună în slujba omului. Cheia care deschidea toate lacătele era concepţia „ştiinţifică“ despre lume şi viaţă, fundamentată pe lucrările trinităţii Marx, Engels şi Lenin. Conform acestei viziuni, în univers nu era loc de mister şi miraculos, totul putând fi explicat prin legile fizicii. Lumea devenea un simplu boţ de humă în mâinile „titanului“ comunist, care putea să o modeleze după propria voinţă. Ajungea doar ca oamenii să se elibereze de „prejudecăţi“ şi „superstiţii“ şi să-şi asume „schimbarea la faţă“ în spirit comunist a lumii. Evident, consecinţa imediată a acestei concepţii era negarea existenţei lui Dumnezeu şi proclamarea triumfătoare a ateismului, iar un comunist „adevărat“ trebuia să fie, în mod obligatoriu, ateu.

Din „păcate“, pentru ideologii comunişti, majoritatea sosiţi pe tancurile sovietice, românii s-au dovedit a fi un popor destul de reticent faţă de „lumina“ ateismului, preferând în continuare „întunericul“ credinţei. Pentru majoritatea românilor, credinţa era parte componentă a vieţii, iar prezenţa lui Dumnezeu evidentă, chiar dacă mulţi duceau o viaţă destul de frivolă. A fi „creştin“ era echivalent cu a fi om întreg, deplin, absenţa credinţei ducându-te spre zonele inferioare ale existenţei. O asemenea concepţie s-a manifestat, cel puţin în zonele tradiţionale, până târziu, semnul cel mai elocvent fiind modul în care erau văzuţi liderii comunişti.

Noul regim comunist - sub auspicii nefavorabile

Pentru mulţi dintre români, faptul de a fi conducător al unei ţări şi a nu crede în Dumnezeu era ceva de neconceput. Voievodul, apoi regele, trebuia să fie unsul lui Dumnezeu, „norocul domnului“, de care vorbeşte cronicarul Grigore Ureche când se referă la Ştefan cel Mare, urmând a se revărsa apoi peste toată ţara. Din acest motiv, mulţi au refuzat să creadă că noii conducători comunişti ar fi atei cu adevărat. Se credea că ateismul lor era de faţadă, de teama sovieticilor, în ascuns însă fiind oameni credincioşi. Această credinţă fermă este demonstrată de imensul folclor din epocă în care se vorbeşte de prezenţa discretă a unor lideri comunişti la slujbele religioase sau de întâlnirile lor de taină cu duhovnici vestiţi. Chiar dacă toate faptele păreau să contrazică această idee, prigoana devenind pe zi ce trecea tot mai mare, totul era cauza unei rătăciri de moment, orice uşurare a regimului, cât de mică, fiind pusă pe seama faptului că Dumnezeu „le-a luminat mintea“.

Imediat după preluarea deplină a puterii în 1948, comuniştii au luat măsuri administrative drastice de limitare a prezenţei religiei şi instituţiilor bisericeşti în viaţa societăţii. Cele mai de impact măsuri au fost eliminarea disciplinei Religie din programa şcolară şi scoaterea tuturor însemnelor religioase din şcoli. Pentru liderii comunişti, această chestiune părea mai mult de rutină, alte elemente părând a fi mult mai greu de realizat. În scurt timp au avut însă surpriza să constate că, din pricina acestor măsuri, întreaga societate se agita.

Răspunsul era simplu: erau atacate însăşi temeliile unei lumi în care religia juca un rol esenţial. Din pricina semeţiei noilor conducători, Dumnezeu nu mai era alături de oameni, iar semnele se vedeau pretutindeni. În acei ani de început ai regimului comunist în România, cel mai clar simptom al distrugerii vechilor rânduieli a fost seceta care a afectat grav o mare parte a ţării. Oamenii mureau de foame sau luau calea pribegiei. Ceva trebuia făcut urgent: trebuia ca oamenii să se împace cu Dumnezeu.

Procesiuni pentru ploaie şi împăcarea cu Dumnezeu

Din acest motiv, în primii ani ai regimului comunist, dosarele proaspăt înfiinţatei Securităţi (august 1948) sunt pline de consemnări ale diverselor procesiuni pentru ploaie care s-au făcut în toate regiunile ţării. Orice tentativă de blocare a acestora şi orice încercare de explicare „ştiinţifică“ a fenomenelor meteo a fost sortită eşecului, mai ales că în fruntea procesiunilor erau adesea membri ai Partidului Comunist (Partidul Muncitoresc Român în perioada 1948-1965), aşa cum se poate vedea din scurtul fragment cu care am început acest articol. Acest lucru dovedeşte pe deplin că adevăratul motiv al aderenţei unora la Partidul Comunist era doar unul de natură conjuncturală, iar ateismul o noţiune fără consistenţă: „Pe 7 mai 1949, se mai spune în raportul invocat, între orele 8-12, procesiunea cu moaşte a colectat 50.000 de lei în comunele Călimăneşti, Ocnele Mari şi Căzăneşti, contribuind mulţi membri PMR.

Moaştele se găsesc în continuare la procesiuni pentru ploaie şi nu se semnalizează nimic tendenţios. Starea de spirit a populaţiei este liniştită, mai ales că în ultimele zile ploaia a căzut peste toată regiunea“.

Cazul din zona Vâlcei era unul fericit din punctul de vedere al siguranţei regimului, oamenii manifestându-se în linişte, mulţumiţi că au fost lăsaţi să ducă pe câmpurile pârjolite sfintele moaşte. În alte părţi însă, oamenii erau mai categorici, neezitând să atribuie prezenţei comuniştilor la guvernare nenorocirile care s-au abătut asupra lor, după cum se poate observa din acest raport al Securităţii din regiunea Galaţi: „Şi pe raza DRSP Galaţi s-au semnalat procesiuni pentru ploaie. De asemenea, s-au făcut slujbe pe câmp.

La Fântânele - Covurlui - starea de spirit a populaţiei a fost mulţumitoare prin faptul că nu au fost stingheriţi de nimeni.

La Râmnicul Sărat - după scoaterea icoanelor a plouat foarte puţin, creând prin aceasta o stare de spirit foarte aprinsă şi favorabilă religiei.

La Bârlad - la Comitetul Provizoriu Judeţean s-a prezentat un ţăran din comuna Pahidia - Tutova, depunând o cerere semnată de 36 de persoane, prin care cereau să li se aprobe aducerea «sfintei» de la mănăstirea Adam - Tutova pentru a face rugăciuni pentru ploaie. El motiva această cerere prin faptul că episcopul nu-i poate da icoana fără aprobarea Sfatului Popular.

În comuna Copăceşti, la o şedinţă a Frontului Plugarilor, numitul Ion Iftimi Pavel s-a exprimat că Dumnezeu nu ne mai iubeşte şi nu ne mai plouă deoarece credinţa s-a distrus, iar partidul învaţă tineretul să se roage lui Lenin, Stalin şi Ana Pauker în loc de Dumnezeu“.

De sărbători, oamenii critică ateismul comunist

Asemenea păreri nu erau rare, opinii similare exprimându-se adesea cu ocazia unui eveniment religios mai amplu. Astfel, la Suceava, „în ziua de 29 iunie (1949) a fost procesiunea cu moaştele Sf. Ioan, unde au participat 3.500 de credincioşi, procesiune condusă de PS Sebastian Rusan.

Cu ocazia predicilor ţinute, preoţii au căutat să întărească religiozitatea credincioşilor, îndemnându-i să nu se abată din drumul credinţei, indiferent de greutăţile ce le-ar sta în cale. A fost dat de aceştia ca pildă aşa-zisul «Sf. Ioan» care a suferit şi pierit pentru credinţa Bisericii Ortodoxe.

S-au înregistrat de asemenea afirmaţii cu caracter reacţionar făcute faţă de grupul de ţărani de către unii preoţi după cum urmează:

Un preot cu numele Bujoreanu Viorel din oraşul Sibiu a îndemnat populaţia să nu asculte de «pantalonarii de la PMR care caută să ducă populaţia în eroare, spunându-le că nu este Dumnezeu, să nu postească şi să meargă la biserică».

Preotul misionar Ruja Alexandru din Suceava a îndemnat pe credincioşi să se împotrivească curentelor de astăzi care vor să distrugă moştenirea strămoşilor şi credinţa în Dumnezeu“.

În 1950, de Bobotează, toţi agenţii Securităţii au fost mobilizaţi, iar rapoartele lor erau neliniştitoare: „În general s-a constatat (la slujbele religioase) o mare afluenţă de credincioşi, printre care ofiţeri superiori şi inferiori din toate armele, precum şi din trupele de securitate şi de Miliţie.

În Capitală, ş...ţ la Biserica «Sf. Mina» situată în plin cartier muncitoresc, preotul Constantin Sârbu a rostit cu ocazia predicii următoarele:

Mai întâi a arătat că în ajunul Bobotezei, când a umblat prin parohie cu Botezul, mulţi i-au închis uşa, iar alţii s-au ascuns pentru a nu veni preotul să-i boteze, accentuând că acel care nu primeşte Botezul nu este român şi nici credincios, iar cei care vorbesc la colţuri de stradă de asemeni nu sunt români sau credincioşi, ci sunt păgâni şi pamblicari, accentuând următoarele: «Acum mai mult ca oricând toţi trebuie să fie pătrunşi de credinţă. Acolo unde nu se deschide poarta preotului, să vă introduceţi Dvs. pentru a duce pe calea adevărului pe copii, care astăzi nu mai învaţă Religia în şcoli. Unii oameni caută să ponegrească religia şi fug de preoţi, care îi lămureşte, căci el nu este nici poliţist şi nici agent fiscal, ci îndrumătorul spre calea lui Iisus». […]

La Biserica Blănari, al cărui preot paroh este Stelian Iliescu, un diacon, care până în prezent nu a fost identificat, s-a exprimat în felul următor în timpul slujbei: «Ne rugăm pentru creştinii care astăzi s-au lepădat de Dumnezeu; au făcut-o de voie sau de nevoie, noi ne rugăm pentru ei căci vor veni la credinţa lor curând, pentru care azi sunt prigoniţi şi lipsiţi de pâine pentru păstrarea creştinismului. Dă putere oamenilor să reziste şi să sufere pentru a deveni martiri toţi acei care vor muri pentru tine». […]

În oraşul Dorohoi, cu ocazia slujbei de Bobotează, preoţii Brânzei Valerian şi Roşca Anania au afirmat: «Curăţeşte Doamne pământul de satane necredincioase care caută să ne îndepărteze de la credinţă. Să ne rugăm Domnului pentru a zdrobi Satana sub călcâiul nostru şi pe cei ce vin împotriva noastr㻓.

Oare, aveau efect asupra credincioşilor asemenea cuvinte? Se pare că destul de mult, după cum aflăm dintr-o notă informativă a Securităţii Buzău: „Preoţii Al. Popescu şi Barbu Georgescu ş…ţ, pentru a împiedica buna desfăşurare a sărbătorii zilei de 1 mai (1949), au organizat în această zi o slujbă la câmp pentru ploaie, la care au luat parte un număr mare de săteni, în timp ce la festivitate nu au participat nici o sută de persoane“.

Planuri secrete de subminare a ceremoniilor religioase

Puterea comunistă era în dilemă: dacă interzicea sărbătorile religioase genera mari frământări în ţară; dacă le permitea, era un semn de slăbiciune şi de negare a propriilor poziţii ideologice. În cele din urmă, Securitatea este cea care a primit sarcina să „rezolve“, în mod discret, problema, iar soluţia adoptată a fost inspirată de scrierile sfinte: baterea păstorilor şi risipirea turmei.

Mai precis, preoţii au fost supuşi unei supravegheri atente, iar cei care foloseau „cuvinte cu două înţelesuri“, adică îndemnau oamenii să-şi păstreze credinţa, erau arestaţi şi condamnaţi. Dar „turma“ credincioşilor nu se lăsa uşor risipită, de aceea s-au luat măsuri şi în această privinţă. Pentru agenţii Securităţii prioritară era evitarea unor adunări numeroase, care să nu poată fi controlate. Din acest motiv, marile praznice din România, cu ocazia cărora se desfăşurau ample pelerinaje (Adormirea Maicii Domnului, Sf. Cuv. Parascheva de la Iaşi, Ocrotitoarea Moldovei, Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor), au fost în atenţia organelor de represiune, care au întocmit planuri de sabotare a manifestărilor religioase.

Un astfel de plan a fost elaborat în 1962, cu prilejul marelui pelerinaj de la Mănăstirea Nicula, unde anual se adunau zeci de mii de credincioşi. Lăsând la o parte numărul extrem de mare de pelerini şi semnificaţia întregii manifestări pentru promovarea valorilor credinţei, autorităţile erau excedate şi de un lucru care ne apare azi ridicol, anume la mănăstire, în ziua de hram, se deplasau „şi unele unităţi din comerţul de stat pentru a-şi desface produsele şi aşa-zisa îndeplinire a planului de producţie“! Cum nu se putea ca planurile de producţie să fie îndeplinite pe seama unei manifestări cu caracter „obscurantist“, au fost adoptate următoarele măsuri:

1. Împiedicarea episcopului locului, PS Teofil Herineanu, să participe la ceremoniile de la Nicula;

2. Obligarea preoţilor din zona Ardealului ca de 15 august să stea în parohii, astfel încât să nu mai poată organiza grupurile de credincioşi;

3. Forţarea consiliilor locale din comune ca în zilele de 13-16 august să mobilizeze populaţia în diverse activităţi cu caracter obştesc;

4. Interzicerea desfacerii de mărfuri pentru orice unitate comercială de stat sau vânzător ambulant şi interdicţia pentru locuitorii comunei Nicula de a oferi cazare şi hrană pentru pelerini;

5. Organizarea de filtre pe toate drumurile care duceau către mănăstire, cu scopul de a descuraja pe credincioşi şi infiltrarea mulţimii cu agenţi pentru a vedea dacă nu se răspândesc materiale cu conţinut „ostil“.

La sfârşitul acţiunii, Securitatea Cluj raporta cu mândrie că obiectivul a fost atins, în sensul în care au participat mai puţini credincioşi ca în alţi ani, s-a stat la mănăstire mai puţine zile decât în alţi ani, majoritatea credincioşilor venind din zonele limitrofe mănăstirii şi nu de la mari depărtări. Era o victorie relativă, deoarece, cu toate eforturile autorităţilor, la Sfânta Liturghie de pe 15 august tot au participat 10.000 de oameni.

Epilog. Cine a învins?

La fel s-a petrecut şi în ceilalţi ani, la Nicula, dar şi în celelalte centre de pelerinaj ale României. Cu toate opreliştile puse de puterea politică, adevăraţii păstori şi-au căutat turma, chiar şi în închisoare, dar şi turma, în egală măsură, a strigat după păstor. În tot acest timp, liderii comunişti au căutat să atragă populaţia la propriile ceremonii şi „procesiuni“.

Un astfel de eveniment s-a petrecut pe 21 decembrie 1989 în Bucureşti când, într-o inconştientă încercare de a demonstra că poporul este alături de el, Nicolae Ceauşescu a adunat oamenii în faţa Comitetului Central al PCR. În momentul în care valul de huiduieli s-a înălţat, un ofiţer de Securitate a ieşit precipitat pe balcon şi, îngrozit de ce vedea, a rostit doar atât: „Dumnezeule!“. Camerele de luat vederi au imortalizat evenimentul, care poate fi privit ca marcând simbolic falimentul în România a ateismului instituţionalizat din perioada 1948-1989.


Galerie foto:
Lasa un comentariu

Arhivă ediții

Contactează-ne!