Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Actualitate religioasă Documentar „Satul era sinteza care reprezenta înaintea mea marele tot: neamul“

„Satul era sinteza care reprezenta înaintea mea marele tot: neamul“

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 07 Mai 2009

Pe 7 mai se împlinesc 71 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Octavian Goga (1881-1938). Alcătuit din aceeaşi plămadă de doină şi rugăciune asemenea lui Coşbuc, Goga ne-a lăsat drept moştenire poezia sa. O poezie „cu rădăcinile aflate în cer“, după frumoasa expresie a lui Virgil Gheorghiu. Astăzi ne revine misiunea de a cerceta îndeaproape meşteşugitele opere ale talentatului poet şi om politic ardelean, o misiune complexă, dar plină de daruri spirituale deosebite.

Octavian Goga s-a născut pe 1 aprilie 1881 în localitatea Răşinari, lângă Sibiu. Tatăl său, preotul Iosif, şi mama sa, Aurelia, care era învăţătoare, au fost două exemple de cultură pentru fiul lor. Octavian a mai avut trei fraţi: Victoria, Claudia şi Eugen, toţi având daruri literare moştenite de la părinţi. Victoria a devenit mai târziu învăţătoare, iar Eugen va scrie romanul „Cartea facerii“. Dintre toţi cei patru copii ai familiei Goga, Octavian s-a dovedit de departe cel mai talentat şi înzestrat, iar părinţii au depus mari eforturi pentru a-i oferi posibilitatea unor studii avansate. Octavian şi-a delimitat forţa literară în funcţie de doi factori: tatăl său şi natura. „Dacă aş fi urmat în toate dispoziţiile mele numai pe tata, aş fi fost «un poet pur şi simplu», prins de o sensibilitate maladivă şi dezarmat în faţa realităţii... La Răşinari, însă, munţii au intervenit cu pedagogia lor aspră, cu bolovanii lor de voinţă şi îndrăzneală care încordau nervii şi-i învăţau religia forţei... Brodată pe fond atavic, dualitatea îndeletnicirilor mele literaro-politice se reduce, cred, la această încrucişare de temperamente deosebite care au determinat originea mea“ (Scrisoare autobiografică, p.30). Seriozitatea şi lirismul preotului, puterea şi tăria munţilor au stat la baza temperamentului poetului. Subiectele alese pentru viitoarele poeme s-au selectat din două medii distincte: bogăţia culturală a familiei şi tradiţia nesecată a satului. „De la început m-am pomenit într-un mediu ţărănesc pe care am căutat să-l pătrund dus de mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui. Ţăranii mi s-au părut singurii oameni întregi la noi, unicul motiv de existenţă al rasei“ (Scrisoare autobiografică, p.30).

Arderile duhului

Octavian Goga a părăsit satul natal, pentru a-şi continua studiile, la vârsta de 9 ani. Nu a plecat prea departe, oraşul ales fiind Sibiu, unde va petrece opt ani zugrăviţi de el însuşi drept groaznici. Apoi, după un bacalaureat strălucit luat la Braşov, îşi clădeşte drumul triumfal în inima Ungariei, la Universitatea din Budapesta. „Primul contact cu Universitatea şi cu Budapesta m-a azvârlit într-o cumplită criză morală (…) Vâltoarea de oraş mare mi-a angajat nervii, m-am simţit deplasat pe trotuarele ei, lectura romanelor ruseşti, paralel cu Schopenhauer şi Nietzsche m-au azvârlit în mizantropie. Satul îmi apărea de departe ca o insulă de salvare senină şi onestă. La douăzeci de ani am pus gândul că trebuie să las totul şi de mai vreau să trăiesc, să fac o operă de revenire la matcă: să mă reţărănesc. Am şi plecat acasă, unde am stat patru luni în completă singurătate, înduşmănit cu mine însumi – citind Crimă şi pedeapsă de Dostoievski şi Strigoii lui Eminescu. Cine ştie ce rezerve de sănătate rustică au triumfat atunci în mine şi m-au pornit din nou la drum? (Scrisoare autobiografică, p.31) Goga îşi încheie cu succes studiile şi porneşte pe drumul pestriţ al politicii, poeziei şi gazetăriei.

Rimele inimii

Sunt foarte multe evenimente politice în care Octavian Goga a fost implicat. Încă de tânăr, din cauza convingerilor sale a fost prigonit şi întemniţat de autorităţile ardelene. În 1911, pe când era închis la Seghedin primeşte vizita lui I. L. Caragiale, care îl îmbărbătează şi îl susţine moral. Începând cu 1920, ascensiunea politică a poetului capătă avânt, iar producţia literară cunoaşte o anumită estompare. La 41 de ani, după moartea lui George Coşbuc, Goga ajunge membru al Academiei Române, iar peste 16 ani, prim-ministru pentru o perioadă de două luni. Pe 7 mai 1938, din cauza unei congestii cerebrale, poetul încetează din viaţă şi este înmormântat la Cimirul Bellu. Este reînhumat câteva luni mai târziu în cripta de la Ciucea (jud. Cluj). În 1923, preconizându-şi propria ascensiune, poetul scria unui apropiat: „Vâltoarea mai recentă o cunoşti. Cea politică nu interesează, deşi mi-a smuls mulţi nervi şi multă cerneală. În literatură, dacă-mi va fi îngăduit s-o privesc mai în faţă, mă simt astăzi ispitit de o poezie largă, umană, dincolo de plângerile trecătoare. Nu ştiu, e sufletul meu scăpat de tensiunea urii de ieri, care mă trimite mai sus, ori e tendinţa unui acord cu eternitatea - un vag impuls din anticamera morţii?“ Răspunsul nu suntem în măsură să-l dăm noi.

Satul - un „microcosmos“ al neamului

Satul a reprezentat o nesecată sursă de inspiraţie pentru Octavian Goga. Aici a găsit el cheia neamului, aici a meditat asupra importanţei trecutului, a moştenirii strămoşeşti care trebuie să se reverse şi asupra urmaşilor. „Am privit satul şi l-am despicat programatic, dându-mi seama că el este cel mai mare rezervor de energie naţională; am crezut de la început, prin transmisiunea strămoşilor şi părinţilor mei, în ideea de rasă; am crezut deci în sat, fiindcă satul era sinteza care reprezenta înaintea mea marele tot: neamul. Am cutreierat satul cu ochii deschişi, conştient că fac o analiză permanentă şi că fiecare clipă de contact al meu cu ţărănimea este o clipă de studiu, de interpretare, de disecare a acelui izvor de energie, care se confundă în judecata mea, cu însuşi rostul existenţei noastre.“ (Octavian Goga, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p.37) Se spune, nu fără temei, că sufletul unui neam creşte sau scade odată cu oamenii care îl reprezintă. Şi dacă oamenii nu sunt demni de moştenire, neamul se stinge în robie sau se prăbuşeşte în faţa altor culturi. Cultura noastră este satul.

Bătrânii şi uitarea

Atâta vreme cât păstra preţuirea satului în inimă şi minte, Goga nu putea să nu îşi reamintească de bătrânii săi părinţi. Uneori, regretele de a nu fi rămas la ţară îl munceau puternic şi îşi dorea să nu fi plecat niciodată din satul natal. „De ce m-aţi dus de lângă voi,/ De ce m-aţi dus de-acasă?/ Să fi rămas fecior la plug,/ Să fi rămas la coasă./ Atunci eu nu mai rătăceam/ Pe-atâtea căi răzleţe,/ Şi-aveaţi şi voi în curte-acum/ Un stâlp la bătrâneţe./ M-aş fi-nsurat când isprăveam/ Cu slujba la-mpăratul,/ Mi-ar fi azi casa-n rând cu toţi…/ Cum m-ar cinsti azi satul…/ Câţi ai avea azi dumneata/ Nepoţi, să-ţi zică: «Moşu…»/ Le-ai spune spuză de poveşti…/ Cu Împăratul Roşu…/ Aşa… vă treceţi, bieţi bătrâni,/ Cu rugi la Preacurata,/ Şi plânge mama pe ceaslov,/ Şi-n barbă plânge tata…“ (Bătrâni, p.16). Nu este nimic mai dificil pentru un om decât să schimbe mediul în care s-a născut, în care primele evenimente şi suferinţe s-au întipărit atât de adânc. Orice om venit de la ţară la oraş poartă în inima lui, nemărturisită, o durere, după natura aceea neprihănită în care a văzut pentru prima oară lumina zilei.

Poezia - poartă a libertăţii

Într-o conferinţă ţinută cu prilejul învestirii sale ca membru al Academiei Române, Octavian Goga a mărturisit rolul important al poeziei în dezvoltarea culturală a unui popor. Ea este o vestitoare a libertăţii, a setei de expansiune intelectuală, pe care orice neam încă sănătos şi întreg o nutreşte neîncetat. De aceea, avântul României începe cu Eminescu şi Coşbuc. „S-a zis, cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare, în câmpul ei s-au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor, întinzând prin proporţiile lor raza de întindere a măririlor viitoare. În acest schimb, Iliada lui Homer a luminat înaintea Athenei lui Pericle, gloria lui Dante s-a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medici, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Angliei şi astfel, urmând o orânduială consacrată, nu este numai o întâmplare că România unită nu s-a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s-a zbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia cu culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu, şi de alta paginile nepieritoare ale lui George Coşbuc.“ (Rugăciune, p.221)